Un muşuroi uriaş de emigranţi puşi pe treabă

Când am trecut podul din Manhattan și am ajuns prima dată în Queens, am avut senzația că pătrund într-un scenariu improvizat care poate fi oricând demontat, demolat și mutat în altă parte, dacă situația o va cere. Nimic nu mai semăna cu nimic din ce știam eu. Europa din capul meu se dizolvase ca un cub de zahăr aruncat într-o ceașcă de ceai. Ceai chinezesc, rusesc, ceylonez, nu mai conta. Queens e un loc unde nu există nici turiști, nici oameni ai locului. Toți sunt străini și par a-și sorbi ceaiul și viața direct din palme, palme bătătorite în alte părți ale lumii. Oricum, toți sunt gata să dea aici lovitura pentru că știu că ăsta e într-un fel capătul lumii, ultimul lor El Dorado.

Queens e un muşuroi uriaş de emigranţi puşi pe treabă, furnici disperate scăpate din alte muşuroaie, care după ce reînvaţă să meargă în două picioare trec direct la mersul pe sârmă. Mulți, foarte mulți, n-au nicio treabă cu Manhattan și ignoră complet zgârie-norii pe care-i văd peste East River. Unii lucrează acolo, dar nu vor să spună că trăiesc în Queens, pentru că sună prea extraterestru. Cei din Manhattan nici n-au auzit de Queens și nici nu vor să audă de el. Trec prin el ca gâsca prin apă și doar atunci când se duc la aeroporturile care-i scot din New York.

Seara, când stăm pe veranda casei din Rego Park, vedem avioanele care ies din copacul din fața casei, la 48 de secunde unul după altul, în drum spre pista de aterizare de la aeroportul La Guardia. În serile de toamnă târzie, sau primăvara, pe același cer trec la înălțime cârduri uriașe de gâște care migrează în formă de V, ignorând complet imensul oraș de sub ele. Pentru ele, New York nu există. Cântecul și fâlfâitul lor aerian se amestecă ciudat cu gâfâitul metropolei. Din când în când, câteva nimeresc în motoarele vreunui avion mai ghinionist care trebuie apoi să aterizeze pe burtă în Hudson River, ca un gânsac rănit.

La început mă plimbam seara pe 63 Drive, în Rego Park şi căscam gura la tot ce se întâmpla în jurul meu. Dacă n-ar fi fost clădirile, toate din cărămidă roşie, maşinile, mai toate jeepuri, şi trenul de Long Island, care trecea undeva sus prin aer, şi te-ai fi luat numai după oamenii care mişunau peste tot, n-ai fi crezut că eşti în America. Fiecare al patrulea magazin e o farmacie, o „Apteca“ scris cu litere chirilice în care se vinde orice, de la mături, prezervative, tăietoare de unghii, ţigări, vopsele şi, undeva în fund, medicamente pe reţete. Fiecare buharin (evreu din vechile republici sovietice din Asia) care ţine o băcănie sau frizerie, şi astea sunt o mulţime, visează să poată deschide cândva o farmacie. Toţi au pe un perete cel puţin un televizor şi în timp ce-ţi taie încet salamul în felii, sau părul din urechi, continuă să se uite concentraţi la filmul dat tare în ruseşte. Dacă te văd că vii mai des, îţi vând şi pe credit şi te trec într-un carneţel în care scriu cu un creion numele, data şi suma. Toți vor să te tundă, să-ți vopsească părul dar mai ales să-ți îngrijească unghiile. O cunoștință din Europa venită în vizită m-a întrebat într-o seară ce înseamnă „nails” pentru că a văzut foarte multe firme în zonă cu „nails and hair”. „Nu știam că sunteți atât de obsedați de părțile cornoase ale corpului”, mi-a spus ea contrariată, privindu-mi atent unghiile de la mâini, pe care mi le tai singur de când mă știu. I-am explicat că nimic nu-i mai ușor în New York decât să devii cosmeticiană sau frizer. Șoferii de taxi, o altă variantă rapidă de-a face un ban, au nevoie de licențe, care sunt scumpe, și pricepere la volan.

O prietenă, care acum o duce bine în Manhattan, când a ajuns în Queens, la 19 ani, s-a angajat cosmeticiană la niște ruși. Cu o noapte înainte, a repetat mecanic, ore întregi, în engleză și rusă următoarea frază: „Dă-mi te rog șansa unui job și nu te voi dezamăgi niciodată”. I s-a dat un job, în care a învățat toate șmecheriile legate de unghii, păr și piele, până și-a deschis salonul ei.

Apoi sunt restaurantele. Chiar sub podul pe care trece trenul de Long Island e „Ali Baba“, transformat mai apoi în „Sinai”, „Victoria”, acum „Prestige” unde se ţin doar nunţi şi bar mitzvah. Am intrat odată acolo şi m-am trezit în mijlocul Uzbekistanului. Mă atrăsese muzica care se auzea din stradă. Înăuntru, oameni îmbrăcaţi ciudat cântau la nişte instrumente care nu ştiam că există şi băteau la tobe. Mireasa se făcea că plânge, că pleacă de la părinţi, iar părinţii zâmbeau mulţumiţi, arătându-şi dinţii de aur. E plin de restaurante buharine care au adus cu ele rețete și năravuri vechi de pe drumul vechi al mătăsii, până sus în munții Pamirului și ultimele fundături ale Imperiul țarist și sovietic. Dincolo de piscurile Pamirului începe Afganistanul, cu femeile lor fără chip, cu bărbații cu turbane care se duc la muncă cu kalașnikovul pe umăr.

În Queens, mâncarea e peste tot „glat kosher” adica super cușer, chiar și în restaurantele chinezești și tailandeze, și din asta mâncăm și noi, pentru că totul e cușer. Dacă nu, e „halal”, pentru că au apărut și musulmani în zonă. Am încercat să fac diferența între un miel cușer, unul halal și altul de Paști de la Muncan, un român-sârb, și n-am găsit niciuna. E posibil oare să fie același Dumnezeu pentru noi toți? Oricum, noi cei din Estul Europei suntem foarte adaptabili, în general omnivori fără pretenții. În afara unei prietene vegetariene-jain, care mănâncă plante ce cresc doar deasupra pământului. După ce-a fost în India, și-a luat un nume indian. Dar ea trăiește în Manhattan, recită mantre toată ziua, n-ar strivi un țânțar nici dacă i s-ar pune pe nas. În Queens ar considera-o nebună.

Lângă „Ali Baba” era un cabinet care a fost folosit de un podiatrist, un fel de doctor care tratează probleme de picioare doar de la gleznă în jos, apoi de un dentist care mai lucra încă dinţi în aur şi, după ce-a dat faliment, a sfârşit în a fi transformat într-un fel de şcoală de seară unde erau meditaţi copii slabi la matematică. Sunt sigur că între timp s-a metamorfozat în cu totul altceva. Biblioteca districtului Rego Park, instituţie oficială tipic americană, stă cam goală pentru că nu are decât cărţi în engleză. Peste drum, e o biserică luterană cu slujbe în coreeană, chineză şi o limbă pe care n-am putut s-o identific. În faţa bisericii, de Crăciun, se cântă colinde în engleză şi se expune larg luminată scena naşterii lui Isus. Vizavi, e restaurantul Ceburechnaya, cu bucătărie buharină, care e veşnic plin, cu excepţia Sabatului. Sâmbătă seara, muşteriii aşteaptă nerăbdători peste drum apusul soarelui.

Buharinii seamănă mult între ei. Mai ales femeile par toate surori multiplicate la nesfârşit după același model. Seara se plimbă pe 63 Drive la fel cum se plimbau în orăşelele lor din Samarkand şi Buhara. Bărbaţii în faţă cu mâinile la spate, ţinând ţigările în colţul buzelor, femeile, câţiva paşi în urma lor cu priviri aspre şi critice. Sunt familişti, tribali şi fac afaceri doar între ei. Pe copiii lor nu-i vezi pentru că sunt ocupaţi cu învăţatul Torei în tot felul de şcoli numite Yashive. Cât sunt mici stau la coadă la căluții mecanici de pe 63 Drive. Bagă o fisă de 25 de cenți și încalecă poneiul de plastic. Cât îi leagănă din burta căluțului se aude cântecul „Old McDonald had a farm, ya, ya, yooo”. La colț, vara, stă una dintre vechile mașini „Good Humor” care vinde cea mai bună înghețată din lume. Îi auzi de departe vechea melodie de flașnetă, care m-a terorizat în primii ani de emigrant la New York. Stăteam lângă o școală publică în care niciun copil nu semăna cu altul și azi când îi aud flașneta ta-ta ta-ta ti-ti-taaa, mi se face pielea găinii. Dar cu cele două minuni, căluțul lui Old McDonald și înghețata cu flașnetă, copiii ăștia sunt contaminați iremediabil de visul american; cât o mai fi rămas din el. Anul acesta a murit foarte bătrân cel care a lansat afacerea cu înghețata „Good Humor” dar mașinile lui le fac „botezul” în continuare tuturor emigranților lumii.

Restul verii, copiii buharinilor sunt trimiși în tabere organizate tot de Yashive, în pădurile din Catskill. Sunt astfel ţinuţi cât mai departe de tentaţiile străzii, de droguri, hip-hop și muzică rap. Mai târziu, aceiași părinţi, crescuți sub comunismul sovietic, ajung să se plângă că au ajuns prea religioşi copiii lor. Nu mai mănâncă decât super-kosher, care costă, nu-i lasă să lucreze sâmbăta și trăiesc în afara realităţii americane, care deşi e veşnic la un pas de Dumnezeu, ţine totuşi acea distanţă de care oamenii au nevoie ca să poată gândi măcar cu zece la sută din mintea lor. Cealaltă parte ne e blocată la toți din fragedă pruncie de televizor, reclame, biserică, sinagogi, aerul pe care-l respirăm şi mâncarea prea multă care ne ajunge singură în gură.

Când cineva cumpără o casă în Rego Park, cam știi ce se va întâmpla acolo. Niciunul nu-i american sadea, pentru că aceștia s-au mutat de mult în suburbii și nici nu mai au bani acum de-o casă în Rego Park sau Forest Hills. Chinezii se mută în casa cumpărată așa cum e, pentru că lor le place mucavaua americană și nu-i mai vezi pe-afară cu anii. Nici măcar nu deschid ferestrele. În curte nu ies vara, pentru că e soare, sunt țânțari și ei nu fac grătar. Buharinii ruși le dărâmă complet și ridică altele noi. Cât mai mari, cu cât mai multe coloane de granit care îmi aduc aminte de mausoleele europene. Unul și-a făcut o casă cu fațadă de templu grec cu coloane dorice. Anul ăsta le-a schimbat în stil ionic. Să vedem dacă a auzit de cariatide. Casele lor noi sunt solide, dar complet în afara contextului. Contrastează puternic cu celelalte făcute prin anii 30, din cărămidă roșie, în stil anglican, fără garduri în jur. Cărămizile caselor noi sunt totdeauna alb-gălbui, culoarea mătăsii, și toate au garduri sau ziduri în jur. Anul trecut, cinci case din Rego Park aflate în plină construcție au luat foc într-o singură noapte. Nici azi nu se știe cine și de ce le-a aprins. „Invidia e inflamabilă” a spus un vecin. Altul spunea că le-au ars constructorii din cauza asigurărilor. Ce fel de asigurări? Împotriva cui?

Apoi e marea masă de chinezi şi coreeni care încă nu au scăpat din propria lor cușcă. Ei îşi au dincolo de Mall-ul din Queens orașele lor care au înghiţit şi mai lacom orice urmă lăsată de cei care trăiseră acolo înainte de venirea lor. Pe lângă cel din Manhattan, au un Chinatown în Flushing și altul în Rego Park și acolo nu mai găsești niciun cuvânt în engleză. Singura pricepere la care am ajuns e să deosebesc scrierea chineză de cea coreeană, pentru că ultimii au și cercuri. Acum vreo douăzeci de ani am intrat într-o băcănie în care proprietarul asculta muzică asiatică. E coreeană? l-am întrebat. No way! Mi-a răspuns chinezul ofensat: A lor e zgomotoasă și urâtă! Ne-au invadat coreenii ăștia! Când ajungi să deosebești un chinez de un coreean poți spune că ești bine integrat în Queens!

Treci două străzi mai la est și ajungi în Corona, iar acolo reapare salvator alfabetul latin. Se habla Espaniol solamente! Toți vorbim puțin spanglish și dacă vrei șoric de pe burta porcului și burtă pentru ciorbă acolo te duci. Dacă intri într-o carmangerie columbiană, îți crește colesterolul doar privind șuncile și cârnații care atârnă de peste tot. Lângă ei sunt băcăniile pline legume, fructe și cireșe din Chile, care se coc înaintea Crăciunului și sunt mai bune și mai ieftine decât cele americane. Așa mi-am imaginat eu paradisul în copilărie: un loc în care să fie veșnic fructe coapte la îndemână. Mormanele de pungi cu gunoaie, agitația, amenzile de parcare și tot Babilonul uman care vorbește limbi de neînțeles nu intrau în scenariul meu paradisiac.

Românii, polonezii, ungurii şi alţi est-europeni neliniştiţi sunt împrăştiaţi în toată zona, și se simt ofensaţi când cineva li se adresează în ruseşte. Toți cred că vorbim la grămadă „un fel de rusă”. Restaurantele şi bisericile românilor sunt mai ales în Sunnyside şi Woodside și doar polonezii au o comunitate închegată în Greenpoint spre Brooklyn. Treci peste podul Kosciusko, nume care vine de la generalul polonez care împreună cu Lafayete a luptat în războiul de independență pentru americani, și ajungi între polonezi. La cârnați, chelbașa sunt neîntrecuți, iar femeile lor sunt cochete și cu ochi albaștri, un albastru slavic, altfel decât cel al irlandezelor. Irlandezi sunt peste tot în America și vezi cât de mulți sunt doar de Sfântul Patrick când inundă străzile, se îmbracă în verde și portocaliu și beau vârtos până dimineața.

Toată amestecătura asta are însă o mândrie comună care-i unește armonios atunci când spun „că la noi, în Rego Park, nu avem deloc negri“.

Dacă iei metroul poți să vezi toată nebunia din Queens. Metrourile care vin dimineaţa din Flashing şi Jamaica sunt pline cu oameni care trăiesc, dorm, mănâncă şi se înmulţesc în nişte cartiere ticsite din Queens, în care Pakistanul, India, Bangladeshul, Guiana engleză şi franceză, Haiti, Afganistanul, absolut toate insulele din Caraibe, America de Sud şi Centrală, Atlanticul şi celelalte oceane, mări, arhipelaguri şi peninsule par să-şi fi trimis aici toţi supăraţii lumii care continuă să moţăie aparent storşi de vlagă în trenurile care-i varsă în Insula Manhattan. Dacă cineva îi întrebă ce mai fac, ai să vezi c-au învăţat lecţia americană şi răspund că fac „great”. Nu sunt sigur că au înţeles pe deplin ce înseamnă asta, pentru că pe chipurile lor citeşti totdeauna altceva.

Dacă nu ai coborât încă într-un metrou în New York şi nu ai trecut cu el şi prin Queens înseamnă că n-ai intrat niciodată cu adevărat înăuntrul muşuroiului şi n-ai să ştii nimic despre acea jumătate a oraşului care se mişcă zilnic umilă şi nevăzută pe sub pământ, pe sub străzile şi râurile oraşului, pe sub zgârie-norii ce par a fi aşezaţi acolo pentru veşnicie. Doar că „veșnicia” avea să fie redefinită la 11 septembrie 2001. Dar asta nu i-a speriat prea tare pe americani și președintele nostru așteaptă cu mânecile suflecate să dea lumii o lecție de constructivism nemaivăzut. Legați-vă centurile de siguranță! Când ajungi cu mașina pe punctul cel mai înalt de pe Queens Bulevard, poți să vezi spre Manhattan pădurea de zgârie-nori care în ultimii ani pare a crește ca ciupercile după ploaie. De-o parte și de-a alta a șoselei, înainte de a intra în Midtown Tunnel, așteaptă cimitire cu iarba tunsă egal.

În Rego Park au căzut aproape toate frunzele și e o toamnă târzie, sau „vară indiană” cum se spune aici. Pe vremuri, triburile de indieni mohicani migrau spre sud. Acum, în fiecare zi suntem asaltați de comandouri de mexicani care fac un zgomot teribil cu automatele lor care suflă frunzele pe care le adună în saci special. După ce pleacă ei, e liniște și pace. Dacă Trump îi deportează cum a amenințat, să vedem cine va mai strânge frunzele uscate ale Americii. Veverițele își fac provizii mari de ghindă iar noi, est-europenii, rămași cu reflexe vechi de supraviețuire, punem murături și ne facem depozite pentru o iarnă lungă și grea.

(sursa foto: pinterest.com)