Cristina Crețu 
Când m-am măritat, de fapt, când am fost ademenită să fac pasul acesta, în casa în care eram, a venit într-o zi un tânăr în vizită. Să fi avut treizeci, treizeci și ceva de ani: Florin al Chirii.
Era frig, așa că a intrat în casă, la căldură. De aceea, am asistat la niște discuții, fără să vreau. Ce spunea omul? „Pe femeie trebuie să o piepteni”, în traducere liberă, „să o bați”. Era despărțit și avea un fiu. Nevasta îl părăsise. A scos din buzunar o bucată dintr-o brățară de argint, lucrată în filigran. (Mi s-a spus că lucrase ca bijutier o vreme). „I-am dat băiatului o brățară, a zis Florin al Chirii cu mândrie, acum e mic, însă când va împlini 18 ani, îi mai dau și casetele astea”. Și ochii îi sclipeau. Pe atunci, nu eram mamă, nu știam ce înseamnă să fii părinte, dar tot mi-a fugit gândul: ce folos, dacă nu ai copilul lângă tine, poți să-i dai și zece brățări!
S-a întâmplat să fiu și eu „pieptănată”. Cuvântul lui a avut succes. El era mai mare, cunoștea viața. Trei ani am rezistat. Apoi, am fugit unde am văzut cu ochii.
Peste ani, am întrebat de el. Mi s-a spus că murise. Înainte să moară, i se prăpădise câinele, un lup. Îl împăiase și-l pusese în prima cameră, cu dinții rânjiți. „Să sperie hoții”…
Asta am vrut să spun: misoginul să-și țină gândurile pentru el, nici nu știe, vorba lui Etgar Keret, că „fluturele lui” bate aci din aripi și „la celălalt capăt al lumii va avea loc un uragan”.
