Planul B

Cu cât sap, greblez, pun răsaduri, strâng frunze, am grijă de gazon, legume, flori, copaci, cu cât sunt mai murdară pe mâini, pe tălpi; cu cât merg mai des la cimitir și văd gropi pregătite, de data asta nu pentru butași ci pentru o cu totul altfel de însămânțare sau altele revene, stropite cu lacrimi… sunt mai aproape de cer. Dar paradoxul poate fi reformulat mai modest: Cu cât sunt mai aproape de pământ sunt mai aproape de cer. Cred că din pricina asta oamenii la bătrânețe se mută de la oraș la țară. Și totuși nu înțeleg de ce acest cer aflat deasupra blocurilor nu e atât de bun decât acela după care sapi.

Lumea seamănă din ce în ce mai mult cu o singură persoană, cu un singur individ pe care dacă-l despici vezi toată omenirea, ba mai mult, planete; sânge, ficat, inimă, vene care se duc, se întorc, te amețesc, cam așa este și afară, toată lumea știe că diferența dintre atom și galaxie e de percepere. Cât aș vrea să fie altfel, matematica nu minte, secvențele din mine se repetă și dincolo de fereastră recompunerea se face cu precizie chirurgicală, iar eu devin rudă cu broasca, conopida, alpha centauri sau oricare alt fir de praf care se plimbă de colo-colo. Nu știu dacă cineva are un plan de rezervă, o arcă a lui, fie și ascunsă, care pe vremuri de criză să ducă la loc sigur. Știu, o să-mi „râdeți în nas”, chiar așa mi-a zis cineva: Îți râd în nas, Carmen! Și replica a venit desigur ca un pumn în nas pentru că nu sunt obișnuită cu violența, apoi a continuat, toată lumea are foldere ascunse, iubiri secrete care se activează numai cu un singur click. Prin urmare altă lumea de larg consum e gata cu meniul zilei pe masă, alt univers paralel e la un cm distanță. Mulți o duc așa ani de zile cu planul B sub manșetă, cum adoarme partenerul asul de schimb e scos la joc, comod, de pe canapea, click și altă planetă apare dornică să absoarbă lucruri noi despre tine, dar mai ales tu, nerăbdător să minți, să construiești lumi care nu vor exista niciodată.

Anul acesta la casa de la țară am făcut din pivnița lăsată în paragină un adevărat refugiu. Primul avantaj: e foarte răcoare, pe fereastra suficient de mică intra lumina atât cât doream, asta pentru că de ani buni nu mai suport soarele și probabil încep să am comportament de vierme de mătase. Am renovat cu ajutorul unui vecin camera, am dus un fotoliu pat, o masă, un scaun, câteva rafturi, pe care nu vor sta borcane cu murături ci altceva cu mult mai acru, dar care la fel va fermenta în timp, teancuri de foi albe, am pus priză, am deci, curent electric, veioză, chiar și semnal. Ceea ce e fabulos că acum am ușa în tavan de-a dreptul ci nu ca în poemul acela hilar scris acum câțiva ani. Mă distrează teribil, de câte ori mă întind văd ușa, și chiar dacă aș deschide-o văd tavanul camerei sub care e acest minunat beci. Simt că aici pot scrie despre sfârșitul lumii. Cum altfel decât în metamorfoză. Și chiar îmi aminteam de bunica când îmi povestea că ținuse ascuns un soldat nouă-zeelandez care căzuse cu parașuta la marginea pădurii și nu putuse demonstra cine este pentru că avea actele arse, când a ieșit era alt om, alte haine, alte chip, să nu fie recunoscut. De la el ne-a rămas un binoclu de război, îl lăsase bunicii drept amintire, îl avem și azi și am de gând să-l aduc pe unul din rafturi.

Camera are 12 metri pătrați, ruptă de lume, un adevărat regal, un loc perfect pentru rătăcit, un loc perfect pentru descompunere, are exact cât dormitorul meu de deasupra devenit acum imaginea răsturnată, în oglindă. Când eram mică am golit un perete de tablouri și am făcut pe el o galaxie din frunze de viță, spiralasem destul de bine, de la podea la tavan. Mama când a văzut i-a plăcut foarte mult, a fost prima mea operă de artă conceptuală, chiar dacă între timp frunzele se uscaseră și începuseră să se strângă, să se contracte, așa cum de fapt o vedeam pe bunică pe fereastră, mai încovoiată, frunzele deci rămăseseră înțepenite destul de bine lipite cu scoci, cam asta am de gând să fac acum pe unul din pereți.

Nu știu de ce nu-mi plac drumurile drepte și sigure și întotdeauna prefer scurtăturile pline de ciulini, așa se întâmplă acum, nu știu de ce nu prefer una din camerele normale din casă și îmi place în acest loc stingher, fără lumină, fără zgmot, fără repere, cumva pierdut, seamănă mai mult cu o capsulă care sper să funcționze măcar atâta timp cât sunt în ea și să nu se dezintegreze sub propria asprime și sălbăticiune. La suprafață tot timpul tresar din cauza zgomotelor cu care nu mai sunt obișnuită, nu mai spun de mașini, lătrături și alte manifestări specifice ființelor vii. În pivniță parcă mă aud mai bine, pare mai mult ca într-un cavou, ca într-o celulă, și nu știu de ce spun asta pentru că-mi place foarte mult și nu aș vrea să pară ca o ispășire, mai ales că este identic cu dormitorul meu de sus, singura excepție este fereastra, în rest este la fel.

Imagina răsturnată a unei lumi normale poate deveni în curând normalitatea.

Soră-mea când a venit zilele trecute mi-a zis că de ce nu pun un afiș cu citatul celebru: Voi cei care intrați lăsați orice speranță! I-am spus că nu e cazul că oricum nu va intra nimeni și culmea mi-a amintit de pisica noastră cea mai dragă din copilărie, care uitase că sunt uși în podea și a căzut din cea mai mare viteză, bineînțeles, nu a avut nimic. Probabil așa se va întâmpla cu cei care vor intra, viteza e tot ce contează și vor face bine să se salveze singuri precum pisica.

De la o vreme însă pivnița a devenit și ea persoană, vorbim de ea ca de un om, ca de un seamăn. Niciodată nu vorbim de alte camere ale casei, de dormitoare, holuri, debarale, bucătării, băi, sau sufragerie, vorbim de ea mai mult ca de o abatere, o deviere, chiar extravaganță, ca de o femeie, guvernantă sau infirmieră sau mai degrabă ca de o femeie care posedă puteri magice și te poate transpune la simpla atingere și mai ales că are calitatea de-a te face să treci neobservat.

Afară e agitație, oamenii sunt într-un du-te vino continuu, cumpărături, provizii, mulți și-au luat alimente pentru luni de zile, noi nu, dovadă subsolul gol, pregătit pentru altfel de resurse, gânduri pline de vise care hrănesc la fel de bine, chiar mai bine.

În fiecare an am strâns câte un geamantan cu lucruri, obiecte, amintiri de tot felul de pe unde am călătorit, chiar pietre, scoici, frunze uscate, nu neapărat ceva de valoare, fie și sentimentală, ci și foi scrise de mână, ambalaje care-mi plac, pungi mici de plastic, așa cum au farmaciile, diverse mărunțișuri la care nu pot renunța sub nicio formă. Îmi amintesc când am fost prima oară în vizită la un amic și avea pe bibliotecă o cutie goală de pastă de dinți, mi-am dat seama că și eu aș fi făcut la fel, l-am întrebat ce zodie este și da, bănuiala mi se confirmase, eram în aceeași zodie a strângătorilor de nimicuri. Și nu doar atât, mai am altă categorie de lucruri, vii, care mucșă uneori din carne, planuri, țeluri, idealuri pe care, la fel, le țin bine strânse la gură pentru când am timp, concediu, unele chiar pentru pensie. În casa nouă am destul spațiu unde să le așez, cămări, pivnițe, balcoane. Și de asemenea această casă de la țară cu recenta ei renovare. Cu trecerea anilor s-au adunat valize, valijoare, cutii, pungi, toate pline, ticsite. Știu locurile unde să le aranjez, rafturile sunt și ele lăcuite, goale, frumoase, așteaptă. Simt că atunci când voi deschide lăcățelele, când voi tăia sforile și voi dezlipi scociul lucrurile vor fugi singure pe etajere așa cum fug animalele ținute prea mult în cuști. Fiecare își va lua locul predestinat, cuvenit, nu știu cum se vor înțelege unele cu altele, de fapt ăsta va fi chinul cel mai mare, să stau între ele, să le schimb de colo colo până se vor liniști. Da, știu, veți spune, prea aglomerat, strident, fără noimă, fără stil, nicio grijă numai eu le voi vedea.

Și nu e glumă, doamna Ioniță, când George, fiul ei, o anunțase că vine acasă după un an din Guinea Bissau, m-a sunat disperată: Vine George! Vino să mă ajuți. Imediat după-amiază cum am avut timp am plecat de la serviciu direct la ea, stătea foarte aproape, eram convinsă că vrea să-i cumpăr ceva de la piață, știam că se deplasa foarte greu. Nici vorbă, ajunsă acolo, casa era într-o ordine desăvârșită, mirosea a sarmale, friptură, chemase o femeie la curățenie, alta la gătit, eu nu-mi mai înțelegeam rostul. M-a servit mai întâi cu un ceai, știam și cursa asta, că fiind singură de atâția ani îi plăcea nespus să stau mai mult pe la ea, eu însă abia așteptam să rezolv treaba pentru care fusesem chemată. Mi-a deschis ușa dormitorului lui George care era în perfectă curățenie și ordine și mi-a zis să aranjez puținele, de altfel, obiecte de pe raft. A continuat să spună că eu sunt Vărsător la fel ca el și că văd mai bine ordinea. Zis și făcut într-un minut am rearanjat. Femeile plecaseră și ele și abia după ce am ieșit din camera lui doamna Ioniță s-a așezat pe un fotoliu fericită. Privea prin aer și parcă adulmeca sosirea, George de fapt era mereu acolo, numai că acum îl și vedea.

Și tot mai colind prin suburbiile minții pe drumuri prăfuite, îmi plac casele dărăpănate cu oameni buni și plăcinte calde.

Am învățat că: Cu cât ai mai multe de spus nu te mai exprimi. Și probabil doar înțelepții vor ajunge să nu mai scrie deloc. Așa cum și din Pasărea Măiastră nu a mai rămas decât o pană. A generaliza și a sintetiza – verbe care se autosimplifică. Până când pe coperta unei cărți poate apărea un bici sau o coamă de cal sau doar un punct. Și punctul acela 10 ֿ ¹º să se descompună în mintea fiecărui cititor într-o carte la puterea 10¹º. Cum dintr-o casă nu-ți trebuie decât temnița.

Am trăit ani buni în București, în acest oraș monoton unde nu se-ntâmpla nimic. Îmi duceam viața mai mult pe drumuri, pe aceleași drumuri, pe care cu timpul nici nu le mai simțeam sub tălpi, nici prin gânduri, dar mai ales nu le mai vedeam, le străbăteam din inerție așa cum străbat holurile casei, de la baie la dormitor, uneori cu ochii închiși. Viața plictisitor-stradală, lipsită de forfotă, de un semn de oarecare originalitate, cu aceste pavaje prost puse în care mă împiedicam nu doar metaforic se prelungea până departe în inima mea, din pricina asta nimeni nu ajunge la sufletul meu. Cine și-ar fi rupt picioarele… E de la sine înțeles că orașul mă luase prizonieră în măruntaie, mă asimila, se hrănea de pe urma mea, totuși, aveam un schimb echitabil, și eu la rândul meu procedam la fel, oxigen și dioxid de carbon, rămânea doar să stabilim care pe care, în rest eram ca frații gemeni. La ore târzii sau dis-de-dimineața ne băgam unul în altul, ne țineam de cald, creștem împreună, mai mult în gunoaie, impurități, cicatrici nestemate; până într-o zi când tăcerea s-a rupt brusc ca apa unei gravide, țipam disperată neștiind ce mi se întâmplă.

Mizeria este o stare, o dispoziție, direcția ei nu se poate schimba, face parte din treptele unei ierarhii prin care trec cu sau fără voie și tot ce sper de la acest loc auster pe care am omis să-l numesc cer din considerente lingvistice, este să mă îmbogățesc cu mine, cea uitată, cea lăsată pe străzi. E timpul aducerii acasă, cât mai acasă în chiar pântecul ei.

Beau ciocoladă caldă, la fel de topită și eu, doar o masă amorfă cu tâmpla lipită de peretele rece, singurul mod de a nu-i mai simți frământarea pentru că mă fac totuna cu el. Conectată la rădăcinile lumii prin mucegai, prin porii zidurilor ca niște ochi minusculi curioși, prin cablurile electrice, dar mai ales prin acele câteva raze care răzbat prin nișa podelei care privită de jos din acest beci devine tavan. Cam așa se întâmplă cu noi toți, depinde de locul de unde privim lucrurile, astfel că un om poate deveni la rândul lui, de ce nu, acoperiș.

(sursa foto: https://www.boredpanda.com/)