Stelian Țurlea Ieşi din viaţa mea! – 19
Din clipa aceea s-au dat toate peste cap. Nu ştiu unde a dus pânza, nu mă interesa. A vândut-o şi mi-a mai cerut alta. Cu banii pe care mi i-a dat mi-am cumpărat în sfârşit culorile după care jinduiam. Nu i-am mai dat nicio pânză, i-am spus că le păstrez. Lucram ca o apucată, schiţe peste schiţe cu trupul Tabitei, era singurul meu model, de unde bani să-mi iau un model? aveam să le definitivez mai târziu, când nu mai putea să se dezbrace de frig. Uneori sfârşeam câte un tablou şi-mi venea să urlu de bucurie. Mi-a trecut prin cap că oricine vede pânzele alea e convins că sunt o lesbiană nenorocită care-şi pictează iubita, dar chiar nu-mi păsa.
Apoi Andrei mi-a spus că sunt unii care vor să mă cunoască şi m-am trezit cu nişte tipi dubioşi, în costume de blugi, cu lanţuri de aur la gât şi ochelari de soare ultimul răcnet, care au strâmbat din nas văzându-mi atelierul, o cocină, dar abia şi-au reţinut entuziasmul când mi-au văzut pânzele îngrămădite una lângă alta, erau vreo cincisprezece. Nu le-am dat niciuna, o să mă mai gândesc, le-am spus şi lor.
După care m-am trezit invitată la un bairam unde nu cunoşteam pe nimeni în afara lui Andrei, dar era plin de pictori, graficieni, critici de artă, galerişti sofisticaţi şi simandicoşi, care îşi purtau de colo-colo paharele enorme cu votcă din belşug, vorbeau pe nas, se pupau entuziast pe obraji, icneau de plăcere la auzul câte unei nenorociri întâmplate nu ştiu cui, relatau isprăvi petrecute în nu ştiu ce ţară pe care nu le asculta nimeni şi peste toate erau convinşi că până şi lumea aceea din jur, care era a lor, trebuie să cadă-n fund de admiraţie când deschid ei gura. Citisem prin cărţi de atmosfera asta şi acum mă trezisem în miezul ei.
Dar era suportabil. Sperietura am avut-o doar prima oară, pe urmă m-am obişnuit. Trebuia doar să-ţi vezi de treaba ta, să zâmbeşti în dreapta şi-n stânga, oricum nimeni nu cunoaşte pe nimeni, şi să dai din cap recunoscând meritele tuturor. Îmi plăcea că fiecare făcea ce-l tăia capul, dacă voia să-şi asculte vecinul sau prietenul, bine, dacă voia să-şi piardă privirile în fundul paharului, bine, dacă voia să admire pânzele uluitoare atârnate pe pereţi, iarăşi bine. Sau să danseze. Era o muzică de vis. Eu alegeam să dansez, cât ţinea petrecerea, se găseau destui care gândeau ca mine, mă simţeam ca-n anii 30, nu chiar în Şi caii se-mpuşcă, nu-i aşa?, îl depăşisem pe Horace McCoy, dar vremurile păreau cam aceleaşi. Ba semănau de parcă fuseseră trase la indigo. De fapt, sigur n-aş vrea să fi trăit atunci, nicio epocă nu mi se pare mai potrivită decât asta în care-mi duc viaţa. N-aş vrea, nici dacă ar fi să stau lângă Tamara să văd cum o pictează pe iubita ei Raffaella, nici dacă aş fi chiar Tamara de Lempicka însăşi. Nu pot să fiu. Eu vreau să fiu eu, dacă am talent, bine, dacă nu, asta e. Dar sigur am talent!
Mă înnebuneau ocheadele unora care înotau deja în votcă, doar că nu-mi spuneau să trecem dracului la treabă! Rezistam, n-ar fi fost decât o chestie nasoală, a doua zi sigur n-aş fi ştiut cu cine m-am futut.
În scurt timp mi-am dat seama că, pe lângă pictori, bairamurile alea erau frecventate şi de alţii – tipii cu lanţuri de aur la gât, pe unii îi mai văzusem, cei cu banii, care apăreau sau nu, dar asigurau băutura, mâncarea şi locul de întâlnire. Nu-mi închipuisem vreodată câtă băutură poate curge în burdihanele unor pictori şi critici de artă. Nu mi-a fost greu să-nţeleg că tipii cu lanţuri de aur la gât voiau ceva în schimb, nimic nu e gratis pe lumea asta. Cu discreţie, asigurau transferurile pânzelor. Împrumutau bani. Cine ştie cu ce dobândă. Ofereau ateliere în care să lucrezi confortabil. Pensii viagere. Călătorii de lucru. Ce lume! Adevăru-i că e greu să-ţi reprimi dorul de a vedea lumea, nu conta că-l plăteai pe urmă cu o pânză, două, zece. Sigur alţii dădeau altceva, nu se adunau numai pictori la bairam.
Nu ştiu cum se sfârşeau petrecerile astea, n-am rămas niciodată până la spargerea târgului, cum nu mă dusesem niciodată de la început. Dimineaţa lucram la vopsitorie, alergam apoi să pictez, dar nu uitam niciodată să ajung la fetiţa Densiei. Un program la sânge, dar asta îmi dorisem toată viaţa. În săptămânile când Denisa era în schimbul greu de după-amiază, nu lipseam de lângă patul fetiţei.
Abia a patra sau a cincea oară când am participat la bairamuri m-am prins de ce veneau atât de mulţi, de ce atât de mulţi păreau pierduţi, cu privirile plecate în altă lume, mozolindu-se şi pipăindu-se de la o vreme prin cotloanele mai întunecate. Se înfruptaseră din droguri, era unul sau erau mai mulţi care îi blagosloveau cu droguri, i-am spus lui Andrei că nu vreau să aud de asta, să nu insiste. N-a insistat.
Iar astăzi e o zi groaznică. L-am văzut pe Alex, ziua a devenit brusc groaznică pentru că nu ştiu ce să fac. Mă întrebasem unde dispare serile. Îl lăsam dimineaţa în casa Denisei, casa lui, habar n-am când pleacă, unde se duce, ce lucrează, nici nu cred că are o slujbă sigură undeva, dar clar face rost de bani, cine ştie ce învârte, altfel n-ar avea din ce să trăiască. L-am văzut înfruntându-se cu un tuciuriu cu lanţ de aur la gât, n-avea costum de blugi, ci o haină de piele neagră, o fi avut şi vreo motocicletă Harley Davidson pe-afară. Alex îl apucase de guler şi individul i-a şoptit ceva printre dinţi, o înjurătură sau o ameninţare mai degrabă, Alex i-a dat drumul şi tipul a ridicat atunci arătătorul şi mai că i-l băga în nas, sau în ochi, şoptind ceva ce n-auzeam, un ultimatum sau naiba ştie ce. Era foarte furios. Tipi d-ăştia atât de furioşi nici nu vezi când scot şişul.
M-am speriat.
M-am gândit să-l întreb pe Andrei. Dar căzuse pe-o canapea în braţele unei grăsane mai mult goală, care se străduia să-i bage limba în ureche. Scârbos. Tabita nu era acolo, nici nu ţin minte să fi fost vreodată. M-am gândit s-o întreb pe Denisa, dar sigur habar n-avea. Şi-aşa mi se plânsese că bănuia să umblă cu cămătarii şi se temea pentru viaţa lui. Mi-a trecut prin cap să-l întreb chiar pe el dacă are vreo problemă, îi ofeream un tablou de-al meu să-l dea tuciuriului, dacă avea vreo datorie la el, dar m-am temut că fac şi mai rău. Şi când mă hotărâsem, după multe deliberări cu mine însămi, să încerc totuşi, n-aveam ce pierde, măcar să ştie că sunt de partea lui, l-am văzut prăbuşit pe unul dintre scaunele înşirate de-a lungul pereţilor, ca la balurile de pe vremuri, când domnişoarele timide aşteptau viitorii parteneri de dans. Alex nu aştepta pe nimeni, avea o sticlă pe jumătate golită în mână la care se uita cu ochi îmbăloşaţi şi tâmpi, minunaţii lui ochi albaştri pe care aveam de gând să-i pictez într-o zi, şi eram convinsă, absolut convinsă că habar n-avea cine sunt, şi că n-ar fi fost în stare să se mai ridice singur în picioare. Ce să mai spun s-o pornească spre casă!
(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)
