Carmen Sorescu 
Mulți dintre aceia care se vor gândi imediat la Quasimodo, personajul principal din Cocoșatul de la Notre-Dame, de Victor Hugo, nu se înșală deloc, pe omul diform din acest eseu îl cheamă Gabriel, iar cocoașa lui nu este la vedere ci e crescută invers, în interior, în suflet; asemănarea este că și Gabriel avea aceast gheb din naștere, și la fel și el trăgea clopotele pentru captarea atenției. De mic se luptase cu această aplecare de-a face rău copiilor, apoi când a crescut gârbovenia îl arcuia și mai mult astfel că locul nu era niciodată umplut, un sine într-o permanentă căutare, iar victimele erau aduse pe nesimțite în acest spațiu acvilin, vitriolant de unde el trona și vederea panoramică asupra lumii îl ajuta cu atât mai mult.
Dar ce m-a distrat până la urmă a fost că actorul care l-a jucat pe cocoșat, din filmul sus-citat, Leonidas Chaney a interpretat și rolul personajului omonim în Fantoma de la Operă și alte câteva cu aceeași tematică. Acest actor nu era numai actor, era și regizor, scenarist, și tot el își aplica machiajul, își distorsiona fața cu ceară și farduri, își confecționa dinți falși, măști și absolut tot ce era nevoie pentru ca personajul să fie la fel ca el, „puternic și versatil”. De aici i s-a tras și porecla Omul cu 1000 de fețe, iar în 1957 avea să i se dedice un film in memoriam purtând chiar numele acestei porecle, iar după ce am aflat toate astea mi-a fost greu să aleg între actor și personaj.
Multă vreme m-am gândit dacă să folosesc un nume pentru Omul diform sau să-l las generalizat. Cu care dintre cei doi de mai sus să-l asociez, nu era ușor de decis, dar, cum aveam deja în minte un om pe care-l cunoscusem în carne și oase și nu ca pe clopotarul scriitorul francez doar din cărți sau auzite, am zis, e păcat să nu-l am în vedere pentru că este oricum cap de afiș între cei pe care-i cunosc și nu aș vrea să-i diminuez existența așa cu chiar el ar fi făcut-o, s-ar disimulat, și-ar fi alungit corpul precum sepia în caz de pericol să nu fie văzut. Numai că tocmai acest corp subțiat, diluat și foarte întins era opera lui de artă devenit flagelul însuși, biciul.
Omul diform joacă dublu rol, este și el însuși și personaj, din care unul dosit, ținut în secret, pitulat cum nu se poate mai bine în corpul lui Gabriel, corp care este bine îngrijit, menit să atragă, dar, cu timpul, celălalt încovoiat l-a ocupat, i-a luat mințile și corpul deopotrivă.
Degeaba se crede că specia umană nu are inteligența necesară de-a se camufla, ei bine, ne aflăm într-o eroare, ba da, are, și încă foarte bine. Omul diform construiește cu ajutorul cuvintelor un alt penaj, o falsă realitate colorată frumos formată numai din minciuni și indicatoare false care duc spre drumuri înfundate, un culcuș atrăgător, o plasă țesută cu atenție în care orice om de bună credință e prins. Limbajul, prin șirurile de cuvinte emanate, povești, discuții, conversații, nu este altceva decât un mosor al minții cu multe ațe lipicioase. Totul începe cu un boom, o explozie de laude, artificii, panglicuțe roșii, efecte sonore, butaforia pare cât se poate de reală, totul e un palat regal care la prima vedere orbește prin luminițele lui, dar în spatele ușilor închise nu este decât o ființă brutală care așteaptă să înfulece tot ce intră. Omul nu induce în eroare prin schimbarea pielii, a părului, a formei dar are acest instrument de oratorie, seducție capabilă să descrie în jurul lui o aură celestă, divină.
Lumea pe care Gabriel-omul diform o prezenta era una magică, fantastică, subjugantă, captivantă, el înfășura prada din cuvinte lungi, sticloase, un fel de liane acoperite de pori fini, un fel de ventuze minuscule care se urcau pe corp, pe gât, când nici nu-ți dădeai seama amețit de mirosul de flori de câmp care apăreau subit în mintea ta cădeai îmbătat; iar el era nesătul în argumentarea acestor peisaje de vis, punea și punea, zi, de zi, cărămizi de aur până la cer, scări de mătase, nu te loveai de nimic, totul era antifonat, imponderabil, o cameră pe care nimeni nu reușise să o construiască nici în cele mai apreciate romane sf, apoi pledurile de puf în care adormeai drogat de irealitate. A doua zi totul era la fel, el inventa uși, ușițe, găsea drumuri, rute, săpa, aducea, căra, intra și ieșea prin crăpăturile numai de el știute, numai el știa aceste ascunzișuri, își urmărea victima cum dormea în această plasă țesută din vise, și tocmai aceste era rolul lui principal să facă tot posibilul să nu se trezească din amorțire. La trezirea din somn victima era așteptată cu mare drag și mai primea încă o seringă cu minciuni prezentată ca super vitamine numai bune pentru supraviețuire.
Activitatea omului diform este 24 din 24, face planuri, are ași sub mânecă pregătiți cu mult timp dinainte, preîntâmpină orice mișcare anormală, la foc continuu își hrănește cocoașa, acest ego umflat, scorbură roasă de copilărie și carii. Când expiră, nu vă imaginați că situația este atât de banală precum aerul din plămâni, el expulzează grădini cu îngeri și stele căzătoare pe genunchi, când vorbește apare un cinematograf imens în fața ochilor unde te vezi pe tine în viitor cum alergi prin livezi cu roade. Shock-show este însă un ciclu, apoi când se termină hrana, musca care s-a lăsat păcălită, aduce altă pradă, și ce este horror că prima nici măcar nu a murit, e în agonie și-i face cunoștință cu cealaltă, dar ești prea mut, cu ultimele puteri să atenționezi, după care te lasă să pleci, târându-te.
Când trăiești în mocirlă, în acei 2, 3 metri de mâl între uscat și apă unde mormolocii își fac veacul, aici unde e cel mai fertil teren pentru stadiul larvar din care omul diform nu iese, pentru că nu, aici se simte minunat, în lumea confuză, hidoasă din care împrumută zi de zi și tot mai mult proprietățile, nu poți decât să te confunzi la un moment dat cu mediul vag lămurit. Iar starea semiobscură, semidefinită e special concepută, nu e o întâmplare, așa cum se împroașcă direct în față. Dacă treci din întâmplare piciorul se scufundă, știți și voi foarte bine când ajungeți în preajma unui râu și vreți să intrați în apa curată uneori nici nu poți, mie una mi s-a întâmplat, ai de ocolit, de sărit, de pus pietre doar, doar să nu te murdărești în mlaștină. Dar dacă ajungi să trăiești și tu aici lângă omul hidos într-o zi te obișnuiești să-ți desprinzi lipitorile, noroiul uscat, și nu poți decât să te bucuri când dai te pielea curată.
Când viața e ciuntită de adevăr și trăiești în obscuritate, nici fățiș, nici abscons, la granița opacă dintre veritate și minciună, ei bine, acest mediu eclipsat e propice lucrurilor rele și urâte care nu pot fi văzute. Viața trăită la margine, în ambiguitate, tot timpul e scuzabilă, mizeria se diminuează dar nu pentru că e tratată și începe să dispară, ci pentru că nu se vede cu ochiul liber. Semiîntunericul îi ajută, în general pe hoți, Codul penal înăsprește pedeapsa pentru infractorii care au profitat de noapte. Astfel că omul diform inventează în jurul lui această aură de mister înnorată, omul diform preferă ne-deslușirea, neclaritatea pentru că toate aceste vânzoleli, cețuri, povești îi aduc beneficii.
Ultima oară l-am văzut pe Gabriel într-o zi ploioasă la o reuniune, erau mulți oameni îmbrăcați gros, fad, de frig nici nu-și scoteau nasurile din gulere, Gabriel era însă îmbrăcat cu o geacă de fâș, matlasată în romburi, înfoiată, de culoare portocalie, în mijlocul atâtor oameni îmbrăcați decent el ieșea în evidență, geaca era deja plasa care atrăgea atenție, el nu vorbea, nici nu prea ar fi avut ce, doar se plimba de colo-colo cu spatele drept, voia să inunde cu prezența lui luxuriantă tot mediul și a reușit, noua mea colegă Dănuța m-a și întrebat: Cine e tipul ăsta? Vai ce bine arată, ce sigur de el este, are și cu ce! M-a pufnit râsul și i l-am prezentat. Seara m-a sunat noua colegă foarte încântată de bijuteria pe care o găsise sclipind printre dalele trotuarului vieții ei: Are casă la țară, zice să mergem în weekend ca să prindem strugurii brumați că se pune frigul, nu are calorifer, dar a zis că face el focul cu lemne, coace cartofi și dovleac în sobă, are și o vecină care vinde lapte și smântână, iar dacă ninge stăm în casă și privim fulgii mari cum se aștern în timp ce noi o să bem ceai de zmeură. Îmi părea foarte cunoscut, nu locul, ci țesătura, materialul detaliat, fin și făcut din multe fire, colorate, un model foarte încurcat și greu, nu bob cu bob, ceva special, inextricabil pe care mi-l descria. Tot acest ceremonial colcăitor de vise, idealuri îl păzea de sărăcia peșterii pe care și-o căra mereu și mereu atrăgea în ea la adăpost, adevărul era însă altul: pereții erau reci, frig, întuneric și umiditatea, locul ideal de stat la ros oase. Colega mea era fericită, nu am vrut să-i stric fericirea shock-show, coconul pe care el deja îl pregătise nu dura mult, atât cât era vremea, iar abia atunci ar fi fost trezită la viață. Nu mai exista scăpare pentru Dănuța, era infestată și deformată în același timp, căpătase acele trăsături specifice atât cât să-i încapă în văgăună.
Cum ar fi să ni se ascută într-o zi simțurile și să ne auzim bolborosind intestinele. Poate că unii dintre voi știu, eu una da, poate că ați lipit urechea de burta unui copil sau a unui iubit/-e, e de speriat ce fel de sunete ascuțite ca niște ace de albină înțeapă timpanul. Cred că la fel, dacă am avea cu adevărat simțurile mai fine, am auzi gândurile cum fermentează, cum mor, cum se duc, se pierd sau se nasc. Am putea distinge și diferenția ce spun, așa cum se schimonosesc măruntaiele în funcție de ceea ce mănânci, am putea citit printre rânduri când fruntea se încrețește.
Marchizul de Sade spune că nu e bine să faci copii pentru că îți deformează corpul și peste 20 de ani îți ajung proprii dușmani, Gabriel, cumva asemănător, lua oamenii de pe drum, de pe drumul metaforic și-i ducea acasă ca pe niște copii neajutorați, le dădea hrană, căldura, îi trata chiar așa, părintește, iar peste o vreme, într-adevăr aceștia se transformau și începeau să-i semene. Aruncau plasele peste marea de oameni ca niște pescari experimentați care nu se mulțumesc cu un pește mic, ci așteaptă, așteaptă chiar ani pentru marele ospăț.
Uneori îmi cumpăr chips-uri, alteori nu, dar chiar și când trec indiferentă pe lângă raft îmi place să pun mâna pe pungă, și-mi vine în minte colegul, el exploda de la început precum ambalajul frumos prezentat, pe jumătate umplut cu aer astfel ca fulgii de cartofi să nu se lovească între ei și să se strivească; la fel și omul diform se păzește, el mereu păstrează o anume distanță să nu fie prins cu minciuna, niciodată nu dă totul. Omul diform este în primul rând un bun comerciant, descrie bine pachetul, pune multe culori, scrie prin toate colțurile diverse mesaje, anunțuri, reclame, doar, doar îl vezi cum că e 100% natural, în fond sunt numai E-uri. Gustul bun e cel mai otrăvitor. Îmi amintesc că exact așa l-am găsit într-o zi în preajma unor copii care se jucau în parcul de lângă birou, avea niște licurici din plastic pe care-i jongla când într-o mână, când în alta, îi arunca, îi prindea, făcea tot felul de scamatorii, toți copiii erau lângă el, dar el nu făcea decât să-i păcălească, să le promită că le aduce și lor, dar niciodată nu mai trecea pe acolo, apoi alții și alții, mereu alții noi, nimeni să nu aibă timp să-l prindă. Și colegei la fel, îi prezentase câteva jonglerii ieftine pe care ea nu le prinsese executate fiind de un magician experimentat: cum face el focul, cum cumpără lapte, cum rânește, cum ea e ținută în puf de gâscă toată ziua, și cum aveau să se taie toate astea, la fel de fin și cu experiență.
Chiar acum privesc de la geam liniștită cum făcea tumbe, cum se dădea peste cap, doar, doar atrăgea atenția. Îi chemam pe toți din jurul meu la spectacolul ieftin, cu numere de magie clasică pe care se pare le învățasem și eu stând de atâția ani cu el în același birou, în aceeași mlaștină.
De-atunci ninge într-o mare splendoare, omul diform este și acum în fața ferestrei se joacă singur în zăpadă, dă cu bulgări în geam, lasă impresia că te cheamă la joacă dar el nu vrea decât să lovească cât mai aprig. Imaginea lui scurtă și percutantă, un fel de gif de câteva secunde, în care el se apleacă să facă cocoloșul și-l aruncă pe neașteptate să mă nimerească cu bulgărele acela impecabil rămas în aer, suspendat, e tot ce mai am în memorie, geamul altei lumi paralele ne-a separat definitv. În fiecare dimineață când trag draperia el este acolo în mijlocul splendorii cu mâna agățată în acea irealitate atent concepută care nu face decât să repete aceeași bucată muzicală ca un buton stricat. De partea mea e soare, nu ninge niciodată.
Personajul congestionat cu care am lucrat, cadavrul pe care am disecat m-a învățat că boala secolul al XXI-lea nu e cancerul ci disimularea, și mai ales am învățat că așa cum el și-a creat cu ingeniozitate diavolească deghizarea este fundamental pentru ceilalți să-și creeze abilitatea de-a citi oamenii, probabil vom folosi aceeași armă, cuvintele.
