Cristina Crețu 
Noi, la câmp, beam apă dintr-un ulcior mare. Ținea apa rece. Vin odată acasă și părinții m-au luat să săpăm porumbul. Mâncare nu am luat, am zis că nu aveam să stăm mult timp, așa, să văd și eu cum e la sapă. Nu aveam cal atunci. Am mers pe jos.
Am prășit cot la cot cu părinții. Mama mai atingea cu sapa înspre mine. Mă ajuta. Rândurile erau lungi. Ca să ne păcălim, săpam zece-cinsprezece metri și ne întorceam pe celelalte.
Am băut toată apa. Ce zice mama? „Hai să mai săpăm o postață!” „Hai!” S-a pus căldura, pare-mi-se că era iulie, porumbul era înalt. Săpam și simțeam cum ni se usucă gurile. „Mai avem nițel. Hai că scăpăm de-aici!”, ne îmbărbăta mama.
Eram departe de sat. Când am terminat, ni se uscase și gâtul. Pe câmpul pustiu, am văzut cumpăna unei fântâni. Era o fântână părăsită. Nici nu avea ciutură. Mergeam încet, cu sapele la spinare. Mama ne-a arătat drumul care ducea spre fostul C.A.P. Într-un târziu, a dat Dumnezeu și am ajuns la o cișmea. Am băut apă și ne-am spălat fețele. Obosiserăm. După ce am băut apă, când ne-a luat starea aceea de bine, am obosit și mai mult. Am căzut pe iarbă, cu sapele alături. După ce ne-am odihnit puțin, am pornit către casă.
A fost greu fără apă, munca în sine nu mă doborâse, dar setea mă retezase, aproape să leșin.
A fost o experiență pentru mine, ca atunci când îți vezi limitele: de-aici, până aici!
După aceea, când mergeam la câmp, mama punea mai multă apă în traistă, dar de ulcior, nu s-a lipsit niciodată. Îl ținea cu grijă lângă ea, ca și cum ținea un copil. Un ulcior de lut, cu un cocean bătut drept dop, plin cu apa vieții. Poate că nu s-a pierdut și mai este.
