Angela – Un înger păzește undeva

Ieşi din viaţa mea! – 17

Ce-i spun eu proprietarului? E convins că am un venit rezonabil şi constant, nu mi-ar fi dat casa, de fapt nici nu-l interesează, la x ale lunii eu trebuie să-i pun banii în mână. Dacă nu-l văd, i-i las într-un plic secretarei, un individ ca el, cu firmă serioasă, fireşte că are o secretară. Cred că aş putea întârzia o zi, două, nu mai mult, nu mi s-a întâmplat până acum. Mi-a spus din prima clipă că are o listă lungă de clienţi în aşteptare, n-are rost să încerc să negociez preţul şi e bine să fiu la timp cu banii, poate da casa în orice clipă. N-am negociat. Voiam cu dinadinsul să stau în centru, de parcă ar fi mare scofală. Mai înainte plătisem jumătate din suma pe care o dădeam acum, dar locuiam într-un cartier prăpădit la marginea lumii, mă hâţâna până acolo tramvaiul trei sferturi de ceas, seara şi dimineaţa.

Dar pentru mine era mare scofală. Nu centrul oraşului mă interesa, voiam să fiu cât mai aproape de atelier. Lângă vopsitoria unde-mi colorez dimineţile, găsisem o coşmelie numai bună de atelier de pictat, luminoasă, cu ferestre mari, încăpătoare, cam friguroasă, n-avea apă, n-avea gaze, n-avea sobă, dar mă gândeam să încerc să pictez cu mănuşi. Cred că fusese o magazie şi totuşi într-o vreme locuiseră oameni acolo. Băbuţa care mi-o închiria nu voia niciun ban, doar să trec zilnic, să vadă derbedeii din cartier că-i locuită, altfel năvăleau pe timp de noapte cu oamenii străzii şi se mai trezea că pun un foc de toată frumseţea. Nu ştiam cum să mai mulţumesc pentru o asemenea pleaşcă. Mi-am pierdut minţile şi-am făcut rost de un godin, de un metru cub de lemne pentru iarnă, am reparat fereastra, după ce-am trecut afară printr-un colţ al ei coşul godinului, am înlocuit geamurile sparte. M-am speriat când am constatat cât cheltuisem şi se apropia ziua să mă văd cu proprietarul. Căcat!

Dar e un înger acolo sus care mă veghează. Exact atunci ne-am întâlnit toate patru fufele la fast food, cum ne e obiceiul – eu, Denisa, Tabita şi Claudette. N-am apucat să-mi spun oful. Denisa mi-a luat-o înainte. Urma să nască, vedeam cu toatele cum îi crescuse burtica, se temea al naibii, cine nu se teme în situaţii de-astea? Iar ea n-avea pe nimeni. Pe absolut nimeni! Voia să ştie dacă avea vreuna dintre noi vreo rudă sau vreo cunoştinţă care să stea cu ea. Nu s-o pună la treabă, ci doar să locuiască cu ea, să fie acolo să-i dea o mână de ajutor dacă, Doamne fereşte, ar fi avut nevoie. N-avea să-i ia niciun ban pe chirie.

• Mă mut eu cu tine, m-am trezit spunând.

Când le-am văzut pe toate trei cum rămân cu dumicatul neînghiţit, holbându-se la mine, de parcă aş fi spus cea mai mare prostie din lume, m-a apucat frica, am adăugat repede, ca o scuză:

• Dacă vrei.

A urmat aproape un urlet din trei gâtlejuri, că s-au întors toţi muşterii din fast food spre noi.

• Cum să nu! Mai încape vorbă! E grozav!

Li se încălecau vorbele într-un bruhaha că nu-nţelegeam nimic.

Am crezut că trebuie să adaug:

• Casa ta e foarte aproape de atelierul meu. M-am apucat de pictură şi mi-am găsit un atelier. De fapt, o coşmelie. De fapt, o magazie. De fapt, nici nu ştiu ce e. Eu îi zic atelier.

Alt urlet de bucurie a spart liniştea fast foodului. Un flăcău care debarasa mesele s-a apropiat curios:

• S-a-ntâmplat ceva?

• Nimic. Ne bucuram, s-a grăbit Claudette să-l liniştească, făcându-i cu ochiul.

• Aha, credeam că s-a-necat careva c-un os de pui.

De fapt, niciuna dintre ele nu auzise că mă apucasem de pictură, ele tot pentru că urma să mă mut cu Denisa zbieraseră.

• Tu chiar vorbeşti serios? insistă Denisa.

• Tu chiar serios vrei să stea cineva cu tine? am întrebat-o.

Am bătut palma, cum fac sportivii şi puştii de cartier când pecetluiesc o treabă.

• Ştiţi, a spus după un timp, i se înroşiseră toţi pistruii de emoţie, mă gândisem mai demult să vă rog pe una dintre voi să staţi cu mine, dar n-am avut curajul. Fiecare are treaba ei. Ce vină aveţi voi c-am ajuns cu burta la gură?

A contrazis-o un protest colectiv, mai puţin zgomotos decât precedentele.

Proprietarului i-am spus că renunţ la casa lui minunată că nu mai am bani, mi s-au redus veniturile. A-nţeles. M-a compătimit.

Asta e viaţa, a zis.

De fapt, nu trebuia să-i dau nicio explicaţie, dar m-am gândit că e bine să păstrez cu oamenii relaţii cordiale, nu ştii în ce împrejurări îi mai întâlneşti.

M-am mutat la Denisa a doua zi. Mi-a spus că era camera în care trăise ea până la măritiş. Eram curioasă să-i descopăr urmele, deşi, tipicară şi maniacă a curăţeniei cum o ştiam, sigur făcuse curat de şapte ori şi n-aş fi găsit nici măcar un fir de păr din vremea în care fusese puştoaică.

A trecut mai bine de un an de atunci. Fetiţa ei are acum aproape un an.

Şi acum iar a dat peste mine o zi absolut groaznică.

(din volumul ”Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)