Mariana Rogoz Stratulat 
Picuri de liniște coboară din cer,
Dumnezeu ne mângâie timpul,
firul de iarbă descântă un pas efemer,
copacii își schimbă veșmântul.
Cândva, așezat în fotoliu,
poetul surâdea
luminii din vis.
Trecea îndrăgostit
prin silabele ploii,
prin ecoul zăpezilor
cu statui de argint.
Pe-o pagină goală desena amintiri,
dansul cuvintelor,
neantul, plictisul,
păduri de mesteceni,
flăcări șoptind psalmi cu tămâie,
jocuri meschine, iluzii târzii,
absențe, vegheri, ispitiri…
În casa copilăriei vârsta dispare,
trecutul se-nchină sub povara uitării,
năluca tristeții sfâșie miracolul vieții,
lumina se-ndoaie…
Evantai de-ntuneric și frunze căzute
învăluie umbra venită din soare.
Adie prin ceruri versuri stinghere…
Pasărea din oglindă
nu mai știe să zboare…
