Constanța Popescu Mama nu mi-a lăsat nicio rețetă,
împotriva tristeților, a sufletului ars…
ea învățase de mică
să-și lipească un zâmbet mare pe față,
un fel de fard, valabil oricând
și cât s-ar fi chinuit viața s-o doboare,
ea lățea și mai mult zâmbetul,
de parcă în toate era câștigătoare.
Eu mă străduiesc, în toate diminețile,
să-mi desenez o mică fericire în priviri,
să pun culoarea iubirii în obraji,
să-mi împletesc codițele cu vise,
să adun toate mirările lumii
și pe tocuri, cu rochia mea albă,
să trec peste rugii anotimpurilor,
ca o regină coborâtă din povești.
Și pas cu pas să fac liniște printre clevetitorii
care nu cred în starea mea de fericire…
doar tu știi cum sunt…
o altă stare dintr-un basm.
