Odilia Roşianu 
Sean Connery, 25.08.1930 – 31.10.2020
L-am iubit.
Și nu atunci când era tânăr și-l juca pe invincibilul James Bond, ci în vremea când părul deja îi albise, iar ochii îi jucau scăldați într-o ironie caldă și înțeleaptă.
M-am uitat cu pasiune la toate filmele în care apărea, ca să nu mai vorbim despre documentarele pe care le-am devorat de nenumărate ori.
M-am îndrăgostit de felul tipic în care vorbea… puteam să-l recunosc dintr-o mie, imediat; de privirea și de mâinile lui; de modul în care pășea sau zâmbea; de felul șăgalnic în care își conducea bicicleta; de forța pe care o degaja în fiecare rol; și de talentul lui.
Am invidiat-o pe soția lui, însă după ce am urmărit-o într-un interviu și am văzut cât e de inteligentă și de plină de simțul umorului, n-am putut decât s-o îndrăgesc și să mă bucur pentru el, cel care a știut să-și aleagă atât de bine inclusiv perechea.
L-am admirat pentru patriotismul său. Pentru pasiunea pusă în lupta pentru tot ce era scoțian.
Și nici nu mai știu să spun pentru ce l-am iubit, deoarece, nu-i așa?, dragostea poate fi cu greu explicată.
Iar acum a plecat. Doar de pe pământ însă – pentru că din sufletul meu nu are cum să dispară. Voi revedea o dată și încă o dată toate filmele lui, toate aparițiile lui, tot ceea ce este legat de el, îi voi reciti cartea. Și-l voi păstra lângă mine, cu speranța că vreodată, într-o altă lume, îl voi putea privi în ochi și-i voi mărturisi dragostea mea.
Până atunci, nu-i pot spune decât „Good bye, Sir Sean Connery!”
