Băiatul care ne servea la masă

Mă uit la băiatul care ne servește la masă. Mic, sfrijit, urâțel. Zâmbește cam10-12 ore pe zi și aleargă ca titirezul de la o masă la altă, cu farfuriile lui cu languste, crabi și alte vietăți respingătoare, în brațe.
Ne aduce supă cu lapte de cocos, plină cu ghimbir, scoici, lemongrass, Tom Yum, adică, după care soțul meu e înnebunit. Ca după mai toată bucătăria Thai.
Mă bucur că pot privi cu relaxare lumea înfulecând pește și vietăți marine, la malul marii. Aproape îmi par și mie delicioase, deși le găsesc, de cele mai multe ori, doar suportabile. Îmi lipsește din ADN secvența care să mă facă să leșin după pește & derivate. Așadar, mă surprind plăcut.

Mâncând, am intrat în sufletul, în mintea și în buzunarele băiatului care ne-a servit la masă. Așa, ca într-un film. Și am văzut acolo câteva monede, câțiva prăpădiți de baht, drămuiți cu grijă. Și un drum lung spre casă. Și un copil mucios, crescut într-o casă sărăcăcioasă, cu piloni, jucându-se printre peturile mizerabile de plastic, mirosind mereu a benzină de la scuterul parcat la parterul casei, acolo unde se desfășoară cam întreaga viață a thailandezilor săraci.
Și i-am spus în gând acestui ospătar urâțel și zâmbitor: cum naiba faceți voi, așa mici și fragili, cu mânuțele alea ale voastre cafenii și subțiri ca niște surcele de salcie, cum faceți că ridicați o lume atât de puternică și feerică?
Cum faceți să ciopliți atâtea dantele în piatră și în lemn, să construiți în jurul vostru atâta inimaginabilă splendoare, cu aerul ăsta al vostru umil și smerit, cu aerul ăsta că nu ați făcut nimic important în viața asta, că sunteți doar niște umbre și că nu contați nici cât o ceapă degerată? Cum faceți?

Am vrut să-l îmbrățișez, dar m-am oprit la timp și mi-am întors ochii spre mare. Am privit-o lung. Îndelung. Peste bănuții de ciubuc i-am lăsat așa, ca într-o doară, o floare pricăjită de iasomie. Ruptă din tufa aplecată peste masa mea.

(Amintiri din Thailanda)

(sursa foto: booking.com)