Denisa – O boală pe care mama n-o acceptă

Ieşi din viaţa mea! – 14 

          Mirosul de grăsime arsă o întâmpină de la parter, devine tot mai greţos cu cât urcă treptele tocite, late şi largi până la etajul întâi, încolăcite în jurul puţului cu grilaj al ascensorului interbelic care glisează într-o cavitate plină de jeg şi unsoare, ea nu-l foloseşte niciodată, prea gâfâie lent ca un mărfar. Holul etajului întâi e plin de fumul care iese pe uşa apartamentului, dată larg de perete, în care deschiseseră toate ferestrele. Nicio adiere, fumul e greu şi nemişcat.

Denisa intră speriată. Îl vede pe Andrei agitându-se fără rost de la ferestre la bucătărie şi la uşa intrării. Ţine într-o mână, ca pe un trofeu, de parcă s-ar teme de o arătare, de un diavol, o tigaie din care se ridică vălătuci de fum înecăcios.

• Las-o jos! strigă Denisa.

Andrei lasă tigaia direct pe pardoseală. Îi joacă ochii în cap, de colţul gurii e agăţat un zâmbet tâmp. Spune, de parcă ar fi autorul unei mari isprăvi:

• Am ars cârnaţii puşi la prăjit! Au luat foc.

Nu e o justificare. E mândru de ce a făcut.

Din uşa camerei ei priveşte, dreaptă, Mamouret. Tabita i-a spus să-i zică bătrânei Mamouret, îi place, şi Denisa se conformează. Mamouret e nemişcată, într-o mână are ţigaretul de fildeş de care nu se desparte nici în baie, în cealaltă, un evantai chinezesc cât o pălărie de vară pe care îl agită întruna. Pare calmă, a văzut multe la viaţa ei. Denisa e uimită. E prima oară când Mamouret are faţa buhăită, e nepieptănată, niciun fard nu-i acoperă ridurile adânci, îngrijite atent în fiecare dimineaţă, semn că a avut alte treburi, s-a certat din nou cu băiatul cel mare.

Denisa se apleacă, ia tigaia de pe jos, intră în bucătărie, tuşind întruna, aşează tigaia sub un jet puternic de apă, aruncă la coş cârnaţii arşi, deschide larg fereastra, nu se gândise nimeni, se face în sfârşit curent şi fumul începe să iasă din casă. Începe şi ea să respire.

Andrei se învârte în jurul ei.

• Linişteşte-te, îi spune. Du-te la tine.

De când se mutase în apartament, Denisa mai asistase o dată la o ceartă stupidă,

capră bătrână, striga bărbatul, nu-mi spune tu ce să fac!

ba-ţi spun, cât timp eşti inconştient şi nu-ţi iei tratamentul şi asta înseamnă cât timp am să trăiesc eu!

sper să crăpi într-o zi şi ziua aia se apropie!

Mamouret nu-i permisese obrăznicia, îl pocnise cu dosul palmei, bărbatul se liniştise pe loc, se lipise de perete, apoi se retrăsese în camera lui. Mamouret o zărise atunci pe Denisa, ieşise în hol atrasă de zgomote, cu o mână dusă la gură, a privit-o lung, n-a spus nimic, a tras cu nesaţ din ţigaretul de fildeş, şi-a scuturat scurt coama roşiatică de leoaică şi a trântit uşa în urma ei. Denisa a înţeles că a intrat într-un viespar pe care e bine să nu-l zgândăre.

Dar seara, când Alex a venit acasă, l-a întrebat:

Ce-a fost asta?

Alex amâna, ridica din umeri, se prefăcea că nu-nţelege.

Sunt nevasta ta! a strigat Denisa, ca ultim argument. Trebuie să ştiu în ce-am intrat!

Până la urmă a bălmăjit ceva despre o boală,

ce boală?

o boală care nu se vede, o boală psihică,

ce boală?

Nu ştiu cum se cheamă, mama n-o acceptă, nici eu nu sunt convins, dar acum doi ani m-a pus pe gânduri şi pe mine, a vrut să se sinucidă cu un cuţit, cum fac japonezii, n-a avut forţă, n-a fost cuţitul care trebuia, se răzgândise, habar n-am, a început să urle de durere când a văzut cum curge sângele din el şi l-a salvat mama. E sub un tratament permanent şi cât îl urmează cum trebuie pare cel mai normal bărbat din lume. Dar odată nu te mai înţelegi cu el, e agitat, spune că e urmărit, sigur are viziuni, începe să urle din senin, se repede la oricine îi iese în cale.

De ce nu-l internaţi?

Mama n-ar accepta niciodată! De ruşine, de milă, habar n-am. Peste toate, nici n-acceptă că e bolnav, are grijă să-şi ia hapurile, dar susţine că trece totul, ca o gripă.

Şi vrei să stau în casa asta cu el cât nu eşti aici?

N-are ce să-ţi facă. Ţi-a făcut ceva?

Nu.

Alex o rugase cu săptămâni înainte să se mute în apartamentul lui, în ”măgăoaie”. Mamouret insista să-şi aibă amândoi băieţii sub aripi. Un singur lucru îi plăcea Denisei după mutare: patul de o persoană din camera lui Alex. Dormeau îmbrăţişaţi şi făceau noapte de noapte dragoste. Aşa îşi imaginase căsătoria. A simţit că se îneacă şi nu poate respira de tandreţe când s-a trezit într-o dimineaţă înaintea lui şi a văzut că începuse să chelească în creştet, deşi era atât de tânăr. Îmbătrânea lângă ea. Ca în basme.

Îi place atât de mult, încât când el se întoarce acasă, îl aşteaptă pregătită. Nici nu închide bine uşa, o ia în braţe, o sărută pe gât, în timp ce ea îi aruncă basca cât colo. Îi spune lucruri pe care nu le-a mai spus vreodată, pe care nici nu credea că le va spune, de un erotism feroce.

Eşti totul pentru mine, şopteşte, în vreme ce-i smulge cămaşa, nasturii se împrăştie prin cameră. Ia-mă! strigă.

Dar, în rest, a îngrozit-o mutarea. Nu-şi amintea să mai fi văzut o casă atât de mare, în care absolut nimeni să nu mai fi făcut curat de ani întregi. Pereţii înnegriţi de praf şi fum de ţigară erau ultimii pe listă. La fel, uşile cu vopseaua scorojită. Până acolo avea enorm de curăţat – aspirate covoarele roase de molii, şterse tablourile şi oglinzile, luminate cu leşie vasele şi pardoselile, spălate de câteva ori geamurile pe care jegul se uscase în dâre, măsuţele cu geamuri groase de cristal. Era frântă. Când n-a mai putut, a apelat la o menajeră, a plătit-o din banii ei.

• Chiar ai mania curăţeniei, i-a spus Alex.

A ridicat din umeri. Nimeni n-a mai întrebat-o ce-o apucase.

A intrat în toate camerele, în afara odăii lui Mamouret, toate erau la fel, îmbâcsite, un aer stătut, întunecate de murdărie. Era disperată, dar nu trebuia s-o arate. N-o pusese nimeni să facă ce făcea.

Denisa înţelesese repede adevăratul motiv al mutării, banii. Mamouret avea o pensie ridicolă, Andrei nu câştiga nimic, aveau nevoie de banii lui Alex, poate şi de ai ei, Mamouret voia să-l ţină aproape şi să-i drămuiască câştigul. Mamouret avea datorii istorice, nici ea nu mai ştia de când, le stingea sau le diminua la răstimpuri. Ca să mai câştige un ban, corecta într-un timp record texte trimise de o editură. Lucra nopţile şi nimeni nu mai găsea o greşeală în urma ei. Toată lumea ştia că e aprigă, că face eforturi să vadă, cataracta aproape o orbise. Dar o acceptau, nimeni nu-şi dorea corvoada făcută de ea. Când lucra, folosea o lupă.

Îşi aminteşte toate astea într-o frântură, când îşi şterge lacrimile care îi curg din ochi de atâta fum. O zăreşte pe Mamouret. La fel şade şi acum, în capotul înflorat pe care şi-l scoate doar când coboară la şedinţele blocului. Fumul începe să se risipească, Denisa încă mai tuşeşte uşor.

• Vrei să vorbim? întreabă Mamouret.

Denisa nu e în stare să răspundă.

• Pe băieţii ăştia trebuie să-i ţin din scurt până mor, mai spune bătrâna. Te-ai convins, sper. Ai să-nţelegi când o să ai şi tu copii, văd că eşti însărcinată.
• De unde ştii? întreabă, uluită.
• Oamenii îşi închipuie că noi, ăştia bătrâni, suntem nişte târâie-pârţuri. Văd tot ce se întâmplă. Ştiu şi că nu i-ai spus lui Alex. Poate vrei să-i faci o surpriză, poate nu te-ai hotărât să ţii copilul. Eu zic să-l ţii.

Mamouret e femeie deşteaptă, îşi spune Denisa. Reuşise să deturneze discuţia din prima clipă spre un alt subiect, băieţii ei erau băieţii ei, nimeni nu trebuia să le ştie problemele.

• Mă oboseşte discuţia asta, oftează Mamouret, înainte să-i mai răspundă. O să mă retrag în camera mea. Uită ce-ai văzut. Când ai chef, te rog să pregăteşti puiul.

În fiecare seară mâncau un pui la cuptor, ca un ritual, în tăcere, toţi patru – Mamouret, Denisa, Alex, Andrei.

Povestea cu banii devenise un leit-motiv. Aproape de fiecare dată când venea acasă Alex, Mamouret îl întimpina cu întrebarea dacă a adus bani pentru aia sau ailaltă.

• Am adus ieri.
• Ieri a fost ieri, contracara bătrâna. Azi ce mâncăm? Nu avem nimic.

Începeau să se certe. Îi spunea că-i absurdă, nu-i poate da zilnic teancuri de bani, prea cheltuiește aiurea. Îi răspundea că e inconştient şi nu înţelege de câte e nevoie într-o casă. Mai ales într-una în care există un frate mai mare cu nevoie speciale. Un om bolnav.

          Ce nevoi?

          Nevoi speciale. Nici măcar nu te gândeşti ce nevoi. Nu-ţi pasă.

          Ba-mi pasă.

          Dacă-ţi pasă, atunci poartă-ţi crucea! Crucea ta e fratele tău!

Începeau să urle unul la altul şi invariabil Mamouret rezista mai mult, Alex ieşea trântind uşa. Se întorcea băut, după câteva ore. Dacă întârzia la puiul de seară izbucnea alt scandal, Mamouret îl făcea nesimţit, repeta acelaşi cuvânt, niciodată nu-i spunea mai mult. Şi atunci Andrei dispărea şi el câteva clipe, se întorcea cu o sticlă şi îi turna fratelui un pahar mare.

• Ce faci? izbucnea Mamouret. Nu vezi că e deja beat?
• Fac ce cred că trebuie, răspundea Andrei apăsat.
• Eşti sigur?
• Sunt foarte sigur.

Mamouret se topea în timp ce goleau sticla amândoi, uitând de puiul rumen. Era o diferenţă atât de mare între reacţiile bătrânei faţă de un fiu sau altul, încât Denisa înţepenea în scaun, privindu-i. Niciodată nu-i spusese să arunce sticla, să n-o mai aducă, să nu bea.

Pe Denisa o înspăimântau serile în care Alex se întorcea beat şi din alt motiv. Rămânea cu privirile pironite într-un punct pe perete. Nu citea. Nu-i vorbea. Nu ştia la ce se gândeşte. Şi pe neaşteptate o acuza că-l înşală. Părea gelos până la demenţă. Denisa chiar l-a crezut o vreme. După care şi-a dat seamă că puţin îl interesează cu cine se vede. Putea să alerge după câţi bărbaţi ar fi vrut. Puţin îl interesa ce face ea. Doar deturna atenţia. N-avea în minte decât afacerile lui, care vor fi fost. Un ghem de contradicţii. I-a trebuit multă vreme să înţeleagă cât fabulează. Unde-i adevărul. Pleca la lucru, dar nu se ducea la niciun lucru, el ştia unde pierdea ziua. Cum făcea rost de bani. În ce anturaj intrase. Când îl prindea cu minciuna, râdea, dădea din mână a lehamite, nu era nimic care să merite atenţie în tot ce-i zicea ea. Zâmbea. Avea un zâmbet cuceritor, o privire senină, o făceau să se îndoiască de acuzele ei, mai ales că nu se împotrivea niciodată, nu-i aducea niciun argument că lucrurile ar sta altfel, doar dădea din cap, de parcă i-ar fi întins o capcană şi era bucuros că ea o descoperise. Dar ea cădea de proastă. Adică el nu era aşa cum îl descria Denisa. Şi toată lumea vedea asta, în afară de ea. Începuse să se îndoiască de perspicacitatea ei. Se enerva. Toate îi ieşeau atunci pe dos.

(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)