La un ceai

E soare… Orașul meu e…

cum îl știu de-o viață…

Cuminte târg și liniștit

e-aici, acum, ca și-alte dăți,

între podgorii răstignit,

îmi este cel dintâi iubit.

Pe timpul când eram copil

mă răsfăța în praf de stele,

m-ademenea în țintirim,

s-ascult singurătăți,

făclii, doruri de sfinți,

muguri plesnind,

tăcere…

Cu pas încet, m-am strecurat

în altă vârstă;

și-am plecat s-adun

pene de îngeri, flori de tei,

cunună să îmi fac

din raze de lumină, din scântei,

ce ard…

Apoi am dăruit celor ce-au  vrut

un mac, un spic,

un con de brad,

un strop de apă vie…

Așa m-am încurcat

prin timpul vechi, nepăsător,

fără să număr, ce-am pierdut,

ce-am câștigat…

Acum, aici, doar tu și eu

stăm la un ceai,

pe-o margine de viață,

pe un vulcan latent,

ce ne pândește indulgent

din propriu-i fum…

Ce mai contează, că e treaz sau adormit?

Noi cheltuim nebuni

câte ceva,

eu din eu și tu din tu,

mereu zâmbind și împărțind

iubire,

celor ce încă n-au plecat,

nu au uitat…

E soare sau e clar de lună…

Eu și Orașul meu – de-o viață

împreună.

Foto: Daniela Camelia Munteanu