Noaptea, chinuindu-mă să adorm și, din camera învecinată, auzind-o pe mama, care și ea se frământă de obicei mult pînă să adoarmă, cum se dă jos din pat și umblă prin odaie. Obișnuita alarmă (s-a întîmplat ceva, nu-i este cumva bine?), devenită, prin zilnică repetare, un fel de anticameră a sentimentului de ușurare, totuși de fiecare dată serioasă, intensă. Apoi, după un scurt interval de timp, așteptatul deznodămînt fericit, încetarea alarmei: ca o eliberare, ca o veselă explozie sonoră zgomotul „trivial” al jetului de apă metamorfozat într-un final orchestral luminos ce-mi transmite un nou mesaj liniștitor; că în casă totul e în ordine, totul e bine, că viața noastră, a tuturor, mai poate să continue încă, merge deocamdată înainte.
Valeriu Cristea 16.05.2026
Viața merge deocamdată înainte
