Stelian Țurlea 
Ieşi din viaţa mea! – 12
Habar n-avea în ce margine a oraşului ajunseseră. Denisa locuia de-o viaţă în Bucureşti, dar n-avusese curiozitatea să umble dincolo de perimetrul limitat al casei sale, al şcolii şi facultăţii. Se întâmpla ca şi firma la care răspundea la telefon să fie tot centrală, într-o plombă de sticlă şi oţel înţepenită ghimpe între două case boiereşti, de două ori mai înaltă ca ele, ca un cocostârc pleşuv şi stingher. Alex fusese atât de surprins că ea nu-şi ştie oraşul, încât i-a promis să i-l arate. Umblau de câteva ore, nu era prima oară. Se cam plictisise să tot vadă case şi străzi. O dureau picioarele. Plăcerea să fie lângă el începea să se risipească, dar încă urmărea amuzată privirile fetelor puţine întâlnite. Sigur o invidiau. Alex purta ochelari cu rame subţiri, numai pentru distanţă, nu-şi amintea să-i fi avut când s-au întâlnit prima oară, îi dădeau un aer intelectual şi seducător, semăna cu George Clooney, burlacul râvnit de toate prietenele ei, fără pic de şansă. Începea să se întunece şi să se facă răcoare. Au trecut pe lângă terenuri de sport minuscule, alei cu aspersoare în funcţiune, case vopsite în toate culorile şi din toate timpurile, unele îmbrăcate în iederă ca în rochii de suverane, garduri din fier forjat cu vopseaua scorojită, părculeţe cu iarbă multă, alei pietruite şi bănci putrede, scuaruri cu fântâni, intrări somptuoase, intrări anodine, intrări păzite de cerberi în lanţ, balcoane străjuind deasupra trotuarelor, multe mai să-ţi cadă în cap, nu mai ştia ce văzuse. I se părea aiurea. Întâlnise oameni la plimbare, oameni grăbiţi spre casă, oameni indiferenţi, şcolari gălăgioşi, bătrâni cu nepoţi de mână, îndrăgostiţi înlănţuiţi, fete ciripitoare, fete indiferente, fete curioase, fete invidioase. Mergeau pur şi simplu, el nu-i explica nimic, vorbea despre altceva. Nici măcar nu era atentă. Mergeau de parcă le-ar fi fost teamă să se aşeze într-un loc şi să stea de vorbă ca oamenii. Ea sigur se temea. Nu umblase în viaţa ei atâta pe străzi. Nu umblase în viaţa ei atâta lângă un bărbat. Când a simţit c-o frig tălpile şi aerul de amurg îi apasă, i-a cerut să se întoarcă.
Erau foarte aproape de centru, a fost surprinsă, străduţa pe care rătăceau se deschidea în Calea Victoriei.
-
Ne oprim la o cofetărie sau la un bar, dacă vrei să te odihneşti puţin.
A scuturat energic din cap.
-
Sau ne oprim la mine, stau aproape.
- N-aş vrea, şopti Denisa, probabil mai repede decât dorise. Toată viaţa i se spusese să nu meargă în casa unui bărbat abia cunoscut, dacă nu vrea să fie violată.
-
Acasă e mereu mama, a spus Alex, ca o scuză. N-ai de ce să te temi.
Denisa se simţea stânjenită, fetele de vârsta ei nu se tem să meargă în casa unui bărbat, ştiu să se apere. Şi nu toţi bărbaţii sunt violatori. Dar se simţea şi liniştită auzind că mai era cineva în casă.
-
Bine, a spus.
Când au intrat în apartamentul uriaş din Calea Victoriei, el şi-a descălţat pantofii lângă uşă. Denisa s-a prefăcut că nu-l vede. I se părea straniu. Din încăperea mare înţesată de mobile au intrat într-o încăpere care nu putea fi decât a unui bărbat, pe spatele uşii era lipit un poster cât toate zilele cu un nud, iar pe unul dintre pereţi, scene erotice din filme, din fiecare răsărea în prim plan câte un sân semeţ şi gol, câte o coapsă bronzată pe care străluceau broboane de apă sau sudoare. Denisa şi-a amintit de anii ei de revoltă, când lipea posteruri cu organe genitale pe pereţi, părea să fi trecut atâta vreme de atunci că sigur acum era bătrână. Nu chiar atât de bătrână cum ar fi o mamă.
-
Sigur e acasă mama ta?
- Sigur. E-n camera ei, rareori iese. Deşi e foarte curioasă. Vrei s-o vezi?
-
Nu.
-
Nu cred că te temi dacă nu iese.
- Nu mă tem. Pot să stau unde vreau?
Înainte să-i răspundă, se descălţă, se urcă în patul de-o persoană, cu picioarele turceşte sub ea, cum obişnuia să stea acasă.
El se aşeză picior peste picior în singurul fotoliu din cameră.
- De ce locuiţi într-o aşa măgăoaie?
-
Nu e o măgăoaie. Îmi place.
-
Eu n-aş locui într-o casă ca asta. Dar poate însemna putere. Şi bani.
-
De ce te gândeşti mereu la bani?
- La lucruri, nu la bani. La bani te gândeşti tu.
- E tot aia, lucrurile înseamnă bani.
- Mă interesează doar lucrurile. O maşină ca lumea. Haine câte îmi trec prin cap. Şi într-o zi să umblu unde-mi place, fie şi în jurul lumii. Şi să port la gât un colier mai strălucitor decât mine. Şi să-mi pot permite tablouri unice. Nu multe, pentru că în casa în care am să stau, am stabilit că nu-i o măgăoaie ca asta, nu încap decât câteva, iar pe alea să le fi dorit multă lume. E mult ce vreau?
- Nu vrei să fii şi ministru, primă doamnă, prinţesă?
-
Nu!
Se lăsă o tăcere jenantă. Aerul de amurg întuneca încăperea, dar de undeva se auzea o muzică înceată de gramofon interbelic, ca o vrajă.
Nu mai era nevoie de nimic.
(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)
