Octavian Mihalcea 
În cartea de versuri a Ramonei Müler, Dumnezeu în vocativ (Libris Editorial, Brașov, 2018), evocarea iubirii determină redimensionări la numeroase niveluri existențiale. Drept consecință, sinele se cufundă printre simboluri care presupun nuanțe lirice sensibilizante. Sentimentele sunt acordate cu un acut sentiment pluvial înconjurând carismatic discursul poetic, împreună cu variate ocultări glisante. Metaforele, bine aspectate, au darul de a extinde orizontul ideatic. Mângâierile sunt abundente, pe fondul dezirabil propriu ascensiunilor spirituale.
Ne situăm într-o zodie îndrăgostită. Eminescu, Bacovia, Minulescu – iată câțiva „zei” tutelari ai acestei deschideri poetice către mirare. Solitudinea potențează caracterul pasional din anumite poezii. O nedisimulată cromatică a speranței însoțește versurile din cartea Ramonei Müller, unele reminiscențe ale trecutului încă persistând la nivel subtil: „În ce an să mor în reluare/ ca să îmi iubești din nou/ primăverile înmugurite/ din hibernarea amintirii?// Păcatul meu lichid/ curge în emisfera sudică/ a trupului tău./ Meridianele mângâierilor/ adună sărutul pe cerul palatin,/ metaforă organică/ și cea dintâi osmoză.// Dincolo de noapte/ un steag alb… ” (presupunerea păcatului).
Puritatea și absolutul reprezintă zone ideale către care poeta desfășoară energii considerabile. Ramona Müller intelectualizează manifest discursul poetic. Sentimentele se supun binomului yin-yang. De multe ori, minimalismul poate fi extrem de elocvent: „am colecționat vise de caolin/ când zorii cad în mine/ ele crapă mutilate/ într-o tăcere albă// ce suflet de colecție” (himeră albă). Extazul și lacrimile realizează o sinteză elocventă, dorind cu asiduitate lumina, fie ea chiar și în ipostază selenară. Multe sintagme din volum au constant în vedere propensiunea spre verticală. Impresionează convulsiile mai mult sau mai puțin pasionale, pe ritmuri variabile, în funcție de febrilitatea sacralizată a universului interior: „nu știu de ce în carnea mea se dezbracă/ păsări albe rotate/ de ce vulturul obtuz/ învață să trăiască pe dinlăuntrul armurii copacilor/ apoi să respire/ poate că în noaptea promisiunilor/ nu contează/ cine greșește/ cine are dreptate/ de fapt gulerul dantelat al zorilor/ ascunde prelungirea jumătăților de întrebare/ totul se întâmplă cu o singură inimă/ într-un sens vital al zborului/ chiar dacă pe tușa sentimentelor/ scârțâie balamaua unor reguli de compromis/ zâmbete brune/ fără vise/ fără cai/ fără pereți// doar aceeași cardiogramă/ același orgoliu ce se îndoaie/ sub flamura unei toamne providențiale/ nebun pe propria tablă de șah/ cât mai migrezi între tine și sinele tău// în coconul feng shui/ Dumnezeu nu-ți oferă viză de flotant” (piscul din josul inimii).
Într-o foarte atașantă prefață, criticul literar Christian Crăciun surprinde anumite particularități ale versurilor semnate de Ramona Müller: „(…) Este o poezie a căutării, a reîntregirii de sine prin iubire, a lipirii celor două părți despărțite ale sufletului, ca în mitul antic. Vocativul este aici in-vocare, chemare și implorare către divinitățile iubirii, descântec pentru a împlini această uniune. Cântec de dragoste care are nevoie de ecou (…)”.
