Substituirea

Atât îi mai rămăsese: să fugă, să fugă cât mai departe de casa aceea blestemată în care cunoscuse doar spaime, dureri, umilințe. Uneori i se părea că și cele mai inofensive obiecte de-acolo complotau împotriva lui. Ziua îi ieșeau în cale neprietenoase, se-mpiedica de ele – scaune, mese, dulapuri. Iar noaptea era și mai cumplit, se metamorfozau în făpturi de coșmar, se alungeau, se micșorau, scoteau sunete ciudate, urlau, chițăiau, îl torturau și el țipa în somn, trezindu-i pe toți. Mama se repezea prima să-l mângâie, să-l aline. Tatăl apărea cu părul vâlvoi, duhnind a băutură, schimonosit la față de furie și o îmbrâncea, o înjura. Se pornea apoi cu pumnii și picioarele pe el, îl înșfăca și-l târa prin cameră, lovindu-l cu ce nimerea și strigând: „imbecilule, zăludule, nu ești în toate mințile, cu cine te-o fi făcut mă-ta, cretinule, nu mă lași să dorm, pe mine care vă țin pe toți. Fără mine ați muri de foame, n-ați avea după ce bea apă, cară-te de la casa mea!“ Aceleași și aceleași vorbe îi răsunau în urechi de când se știa, de când bărbatul acela căruia trebuia să-i spună tată îi cârpise, la patru ani, prima palmă de-l dăduse cu capul de muchia unui zid și i-l spărsese. Nici după ce se dusese la școală nu scăpase de furiile lui – „idiotule, nu se prinde de tine nimica, mă faci de râs în fața lumii, nu ții minte nici cum te cheamă“. Își scotea cureaua de la pantaloni – o curea lată, militară – și-l bătea până îl umplea de sânge, cu o voioșie sadică, de parcă ar fi dat într-un răufăcător prins asupra faptei. Îi plăcea mai ales să-l lovească peste frunte cu pumnul lui ca un baros. – „tărâțe ai acolo, dovleacul ți-e plin de tărâțe!“ Până când nu-și sfârșea toată mânia provocată de necazurile de peste zi, nimeni nu-l putea scoate din mâinile lui. Într-un târziu, îl lăsa leșinat, în gură cu un gust amar de sânge. O vreme, ceilalți copii de pe stradă, care aflaseră ce pățește, râdeau de el. De la un timp însă, văzându-l cum se prelinge pe lângă ziduri, leșinat, slăbănog, plin de vânătăi, încetaseră să-l mai batjocorească. Asta îl durea și mai tare. Ca să uite, se închipuia înzestrat cu puteri miraculoase, croia planuri de răzbunare și le punea în aplicare în gând. Dar de-abia acum, la 18 ani, reușise să sfărâme vraja care îl ținea sub teroare de când avea amintiri. De-abia acum se eli­berase, în această seară în care, venind acasă, se dusese glonț în bucătărie, luase un cuțit și, profitând de faptul că tatăl lui era singur, în fața televizorului, îl lovise cu ură, o dată, de două ori, până când îl văzuse cum se prăbușește pe covor, cu ochii holbați de durere și de mirare. O luase imediat la goană, ținând încă în mână cuțitul, izbindu-se de o vecină, îmbrâncind-o înainte ca aceasta să apuce să urle de spaimă. Aruncase, în cele din urmă, lama aceea scânteietoare, ascuțită, într-o grădină, în niște tufe, și-și întețise fuga, pe străzi tot mai lăturalnice, lovindu-se de trecători fără să-i pese, în urechi răsunându-i doar un strigăt: „Prindeți-l pe ucigaș!“ Alerga ca în cea mai aprigă cursă, o energie de care habar n-avea îl propulsa spre marginea orașului, tot mai departe de blocurile cenușii, de lumina reclamelor, de vu­ietul mașinilor. Nu ținea cont de culorile de la semafoare, șoferii înjurau frânând în ultima clipă ca să nu-l lovească. Nu băga de seamă nimic în jur. Inima îi bătea în piept ne­bunește nu numai din pricina goanei, ci și de o bucurie pe care nu o mai cunoscuse – „am făcut-o, am reușit!“ – își zicea el: „am scăpat de ticălosul care îmi teroriza mama, care, ori de câte ori o vedea, îi striga că n-aduce destui bani acasă, tocmai el, care n-avea slujbă, nu lucrase mai mult de un an întreaga lui viață, mulțumindu-se să trăiască din jocuri de noroc, din pariuri“. „Cât mai departe de casă“, vorbele astea îi răsunau în minte ca refrenul unui cântec stupid, „cât mai departe de locul unde ticălosul n-o s-o mai chinuiască pe sora mea mai mică, strecurându-i-se în pat când venea de prin cârciumi duhnind a băutură proastă și silind-o să-i suporte mângâierile.“ De-acuma gata: fiți liniștite, și tu mamă și tu soră – n-o să vă mai chinuiască nemernicul, fiara cu chip de om“. Gâfâia, nu mai avea aer din pricina efortului, se împleticea. „Numai s-ajung acolo, la ea, cea mai bună ființă de pe pământ, singura care, cât a trăit, i-a ținut piept monstrului și care, de câțiva ani, își dormea somnul de veci într-un cimitir de la marginea orașului. Doar să mă-nchin la mormântul ei și-apoi mă predau, să facă din mine ce-or ști. Sau mai bine mă spânzur.“

Alerga acum mai încet, ca un atlet care își pregătește finișul, dar mai întâi vrea să adoarmă vigilența adversarilor. Trecu de ultimele case înecate în verdeață – regina nopții mirosea bezmetic și el, inspirând ațâțat, își spori din nou goana. Ferestrele unor case erau luminate, se auzeau voci din curți, muzică de la un radio deschis la maximum. Trecu peste un pod, o luă pe un drum acoperit cu o pojghiță subțire de asfalt și ajunse în dreptul cimitirului. Sări gardul de beton – la ora asta poarta era închisă – și înaintă cu fe­reală prin pădurea de cruci, ca nu cumva să-l audă vreun paznic. Ar fi găsit și cu ochii închiși mormântul pe care îl îngrijea în fiecare duminică, unde aprindea lumânări și se ruga la Cel de Sus să crape mai repede fiara din casă. O clipă, luna ieși din nori și lumină lespedea pe care el se întinsese, răsuflând greu. De-abia acum simțea oboseala. Se chirci ca un prunc în pântecul mamei și adormi adânc deîndată. Pe chip i se așternu o împăcare cum nu mai cunoscuse nicicând.

*   *

*

Fusese găsit cu ușurință în zori – mama lui ne spusese, în hohote de plâns, unde îi era refugiul ori de câte ori dorea o alinare. Nu opusese nici o rezistență. Îl aduseseră în biroul meu, îl așezaseră pe un scaun de unde mă privea ca un iluminat.

– Recunosc totul! Eu l-am omorât! Nu-mi pare rău de ce am făcut. Judecați-mă! Duceți-mă la închisoare! Mai rău decât mi-a fost până acum nu-mi poate fi.

L-am privit cu și mai mare luare-aminte. Un băiat tras la față, cu ochii încercănați. Păr scurt, un lanț dintr-un metal ieftin la gât. Era îmbrăcat într-un tricou scămoșat de la atâta spălat. Nu făcea nici o mișcare. Stătea în încăperea aceea și totuși părea a fi în altă parte.

Trebuia să acționez cu prudență, altfel stricam totul. S-ar fi închis și mai mult în sine însuși.

– Ți-e foame?

– Nu.

– Vrei o cafea?

– Nu.

Nu știam cum să m-apropii și-mi blestemam stângăcia.

– Spune-mi, te rog, i-am zis eu cu blândețe, ce-ai făcut ieri seară?

Un zâmbet enigmatic îi înflori pe chip.

– Nu ți-am spus, polițaiule? Mi-am omorât tatăl.

– Cum ai făcut-o?

– Simplu: i-am vârât un cuțit în burtă.

– Bine… Dar povestește-mi mai cu de-amănuntul.

– Îți plac poveștile de groază?

– Asta mi-e meseria.

Orice momeală îi puneam în față o refuza cu o obrăz­nicie care nu i se potrivea.

– Deci, ai venit acasă… am zis eu din nou pe un ton cât mai blând.

Se uită la mine de parcă de-abia atunci m-ar fi văzut pentru prima oară.

– Ești cumva mama răniților?

– Posibil. Hai să te-aud. Orice clipă e prețioasă.

– Poate pentru tine. Eu am ieșit din timp.

– Și totuși, ce-ți aduci aminte din ce-ai făcut aseară?

Dădu din mână a lehamite.

– Dacă insiști… Am pândit s-o văd pe mama plecând – era în tura de noapte. Sora mea era undeva, pe stradă – se juca, îi auzeam glasul. Însemna că el rămăsese înăuntru singur. M-am repezit în curte. Aveam un singur gând: să-l omor! Am intrat în casă, m-am dus la bucătărie să iau un cuțit…

– Stai o secundă… În curte n-ai zărit pe nimeni?

Aerul nedumerit îi făcu un chip de copil bătrân.

– Pe cine să zăresc? Nu era nimeni.

– Bun… Dar înainte de-a intra în curte? Te-ai întâlnit cu cineva?

Era încordat ca un arc gata să plesnească.

– Cu o vecină…

– Hai, te rog, fă un efort. Cu cine altcineva?

– Trebuia să mă întâlnesc cu cineva?

– Nu-i exclus.

Tăcerea care se lăsă o simțeam ca pe o lespede grea.

– A, da, în colțul străzii am dat nas în nas cu unul Fane, zis Spaima cartierului.

– Așa, așa… Te-a văzut?

– Nu.

– Era amic cu tatăl tău?

Se strâmbă din nou.

– Amici de șpriț.

– Ce-a făcut?

– Era tare grăbit. Îl aștepta o mașină. S-a aruncat în ea și dus a fost.

M-am ridicat de pe scaun și m-am apropiat de el. Îmi venea să-i mângâi creștetul țepos, dar cu siguranță, s-ar fi ferit.

– Liniștește-te! N-ai omorât pe nimeni.

Se ridică și el, amenințător și, totodată, înspăimântat.

– Cum ? A scăpat?

– Nu. Numai că nu tu l-ai ucis. Altul a făcut-o. L-a împușcat cineva. Poate chiar Spaima cartierului. Se pare că tatăl tău se înglodase în datorii mari. Trăsese clapa unora…

E din ce în ce mai posomorât. Se-așază pe scaun și începe să plângă.

– De mâna mea trebuia să moară! Prea ne-a chinuit.

L-am lăsat să se mai potolească.

Își șterse lacrimile cu o batistă, apoi se uită la mine neîncrezător.

– Vrei să spui că am vârât cuțitul într-un cadavru?

– Nu. N-ai înjunghiat pe nimeni. Ai intrat, într-adevăr, în casă, te-ai înarmat cu cuțitul pe care l-ai luat din bucătărie. Ți-ai găsit însă tatăl într-o baltă de sânge. Scena pe care ai văzut-o te-a tulburat. Nici nu-i de mirare că ai reacționat cum ai reacționat. Ți-ai dorit atât de mult să scapi de el încât imaginația ți-a luat-o razna. Ți-ai atribuit o faptă pe care n-ai comis-o. Te-ai substituit criminalului. Doctorii care or să te îngrijească or să-ți explice mai bine. Ești martor, nu criminal.

Spusele mele l-au dărâmat complet. O rază de soare, pătrunsă printre frunzele platanului crescut în fața ferestrei se reflectă în lacrimile care începură să-i curgă liniștit pe chip.