Terapia prin metafore

Milton Erickson, reputat psihiatru şi fondatorul hipnoterapiei permisive, a fost un mare maestru al limbajului. Terapia lui prin hipnoză nu presupunea punerea pacienţilor în transă prin metodele clasice autoritare, ci pur şi simplu se baza pe spunerea unei poveşti în care metafora (mai precis un lanţ de metafore) juca rolul deter­minant. Pacientul se ridica nedumerit după şedinţa de hipnoză şi părăsea cabinetul dezamăgit de a nu fi experimentat nimic din câte se aştepta: nici mişcarea pendulului care să-l adoarmă, nici comenzi imperative de genul: acum închide ochii, relaxează-te şi concentrează-ţi atenţia pe vocea mea… Doar că foarte curând avea să descopere că povestea spusă de Milton îl vindecase.

Milton îi ducea pe un tărâm imaginar, unde problemele lor nu existau sau fuseseră deja rezolvate, îi transpunea într-un tipar ideal pe care şi l-ar fi dorit, dar în care nu aveau curajul sau priceperea să intre, totul firesc şi uşor ca în copilărie, când distincţia dintre vis şi realitate este subţire ca pagina unei cărţi de poveşti.

Oamenii iubesc poveştile. Subconştientul le este sedus de neaşteptat, surpriză şi insolit. În timp ce conştientul este marcat de voinţă, subconştientul este adeptul imaginaţiei şi fanteziei. Hipnoterapia îşi bazează teoriile pe afirmaţia că, din confruntarea voinţă-imaginaţie, imaginaţia iese întotdeauna învingătoare.

Metafora prevalează în faţa discursului liniar. Una e să-ţi propui să fii fericit şi alta să te imaginezi fericit, proiectându-ţi mental stările, emoţiile şi idealurile pe care vrei să le atingi şi pe care ajungi să le trăieşti deja la nivel senzorial.

Curiozitatea şi ambiguitatea deschid canalele comunicării cu subconştientul. El stă ca un câine de pază la graniţa dintre real şi imaginar. Când realitatea devine greu de admis sau de suportat, refugiul trebuie căutat în lumea ideală, în îmblânzirea câinelui şi trecerea pragului în spaţiul imaginar care, bine dirijat, îşi poate proiecta umbra asupra spaţiului real transformându-l conform nevoii sau aspiraţiei noastre.

Vom ajunge să fim ceea ce ne dorim să fim, vom ajunge să avem ceea ce aspirăm să avem, atunci când vom ridica graniţele între realitate şi închipuire. Dacă „viaţa e vis“, atunci ceea ce visăm putem ajunge să trăim prin forţa imaginaţiei, gândurilor şi cuvintelor noastre.

Un scriitor renumit povestea cum în tinereţe, când încă nu scrisese nici o carte, dar îşi dorea nebuneşte să ajungă celebru, adormea în fiecare seară cu aceeaşi imagine în minte: se închipuia în faţa unei săli arhipline, vorbind de la pupitru, înconjurat de priviri admirative şi răsplătit de ovaţii. Îşi construia imaginea mentală cu răbdare, minuţios, aceeaşi în fiecare seară: ştia exact ce vârstă va avea când va ajunge renumit, se vedea cu părul puţin grizonant, cu ochelari cu rame argintii, costum negru şi papion; ceremonia se datora faptului că primise un premiu important; lângă pupitrul de la care vorbea audienţei selecte se afla o masă pe care erau cărţile lui; îşi vedea numele tipărit pe fiecare copertă, citatele din New York Times adăugate cu litere mici alături de menţiunea best-seller. Şi-a proiectat această imagine mentală luni în şir și ani mai târziu a ajuns să trăiască exact ceea ce-şi imaginase sau mai bine zis îşi construise mental.

Autosugestia poate avea un efect uluitor dacă nu interferează cu luciditatea gândirii, dacă este practicată persistent dar cu naturaleţe, fără să lăsăm să intervină îndoiala, interogaţia, neîncrederea, logica, circumspecţia, raţionamen­tul, cu alte cuvinte să fim riguroşi doar cu fantezia şi imaginaţia noastră, să lăsăm visul, cât ni s-ar părea de imposibil, să se desfăşoare în naivitatea lui şi să fim spectatori entuziaşti la propria noastră înscenare de destin.

Pentru a reuşi în această încercare, trebuie să facem din subconştient aliatul nostru. Nu putem vorbi cu o instanţă abstractă învăluită în mister, care ne intimidează. Un prim pas ar fi să-l umanizăm, să-l decodificăm într-o imagine, să-l materializăm prin metafore. Ni-l putem închipui, de exemplu, ca pe un omuleţ înţelept care trăieşte în creierul nostru. Un bătrân arhivar care stochează toate informaţiile, ne clasează amintirile, ne înregistrează fiecare gest, emoţie, senzaţie, întâmplare, şi le așază în căsuţe şi rafturi, construind în interiorul minţii noastre o bibliotecă infernal de complexă. Un bătrân arhivar care lucrează însă pe ascuns, într-o cameră întunecoasă unde toate cuvintele devin pentru o clipă fosforescente, pentru ca apoi să fie traduse, numerotate, aranjate într-o ordine şi un sens care ne rămân necunoscute, aşa cum şi creierul nostru a rămas până azi necunoscut într-un procent covârşitor.

Subconştientul este aproximaţia subtilă a conştientului, coeficientul de eroare şi echilibru, mediatorul între puterea minţii şi forţele nevăzute.

În arhiva bătrânului culegător de trăiri, esenţele cuvintelor sunt clasificate în cutiuţe colorate, albe ca sângele de îngeri, roşii ca pasiunile arzătoare, ori negre asemeni cufărului Pandorei în care stau închise deviaţiile, spaimele, eşecurile, umilinţa. El are toate cheile şi ne poate da în orice clipă ce ne dorim, doar să avem încrederea, curajul şi priceperea să-i transmitem ce ne-ar trebui. El deţine tot portofoliul şi toată zestrea de care avem nevoie pentru a ne atinge un scop. Doar să ştim cum să-i cerem. Va combina culori, senzaţii şi forţe, după reguli numai de el cunoscute şi le va pune în slujba noastră. El este făcătorul de miracole şi poate slobozi norocul.

Bătrân buclucaş, subconştientul e când scamator de geniu gata să ne întindă capcane sau să ne facă farse, când un spiriduş pus pe şotii, mimând neatenţia şi lăsându-se atras de insolit, sensibil la neprevăzut şi metaforă. Îi putem specula spiritul ludic şi îl putem provoca să răstoarne regulile jocului realitate-imaginaţie. Este ceea ce distinsul scriitor a practicat cu succes spre a-şi împlini dorinţa.

*

Unul dintre marii maeştri ai autosugestiei, psihologul francez Emil Coue, a experimentat, cu mare succes de altfel în Statele Unite – unde a fost invitat şi răsfăţat de lumea academică –, formula miraculoasă a încrederii în sine şi a binelui general: Din zi în zi şi din toate punctele de vedere mă simt din ce în ce mai bine. O propoziţie de o simplitate suspectă, care a revoluţionat însă abordarea multor terapii legate de forţa de autosugestie a cuvintelor. O propoziţie pe care Coue le cerea subiecţilor să o rostească degajat de câteva ori pe zi, în momente de relaxare, „fără să gândească“ şi fără a-i pune la îndoială puterea vindecătoare. Rezultatele au fost spectaculoase. Repetiţia automată şi convingătoare poate antrena subconştientul în modificarea realităţii.

Efectul placebo se bazează şi el pe forţa autosugestiei. Sunt cunoscute cazuri în care boli au intrat în remisiune sau chiar au dispărut, dacă bolnavul a crezut cu tărie în medicamentul placebo care i se administra cu pretenţia că ar fi o descoperire capabilă să-l vindece.

În aproape toate cărţile de hipnoterapie în care sunt descrise experimente de autosugestie este invocat exemplul unui bolnav incurabil care obişnuia să meargă des la farmacia de pe strada sa, pentru a se interesa dacă nu a apărut vreun medicament împotriva maladiei de care suferea. Într-o bună zi, farmacistul, căruia i se făcuse milă de insistenţa lui lipsită de speranţă, l-a întâmpinat cu vestea că, într-adevăr, se descoperise un medicament tămăduitor şi i-a dat două cutii de pilule placebo.

Pacientul s-a întors acasă fericit şi încrezător, a început să se simtă mai bine chiar de a doua zi, iar două luni mai târziu, după ce luase toate pilulele, când şi-a repetat testele, medicul i-a dat vestea că boala intrase într-o remisiune surprinzătoare, pentru care nu avea nici o explicaţie.

Bătrânul s-a reîntors la farmacie pentru a cumpăra alte cutii din miraculosul medicament, dar farmacistul vânzător de iluzii, cuprins de remuşcări, i-a spus că din păcate ultimele cercetări au dovedit că medicamentul nu are nici un efect asupra bolii sale şi au fost scoase de pe piaţă. Pacientul a simţit chiar de a doua zi cum starea i se înrăutăţeşte. Nu-i mai rămăsese decât să-şi aştepte sfârşitul. Farmacistul, copleşit de milă, îi spune la una din rarele vizite pe care pacientul i le mai făcea totuşi cu o urmă de speranţă într-o nouă descoperire, că a ieşit un nou medicament vindecător şi îi dă încă două cutii de pilule placebo.

Povestea se repetă tragic, bătrânul le ia, se simte foarte bine, se duce la spital, îşi repetă testele şi ele ies surprinzător de bine lăsându-l pe medic din nou fără nicio explicaţie. Când farmacistul îi va mărturisi în cele din urmă, speriat de consecinţele jocului de-a iluzia, că toate au fost doar încercările lui de a-l ajuta, a-i uşura boala şi prelungi poate chiar timpul pe care îl mai avea de trăit, că de fapt nu a existat nici un medi­cament miraculos, ci tot ce i-a dat au fost simple pastile de zahăr, starea bolnavului se degradează rapid…

Fără să luăm în discuţie aspectele etice, povestea este revelatoare la un nivel metaforic: relaţia dintre speranţă şi iluzie, concepte oarecum apropiate în intensitate pe o durată imediată, dar despărţite de dimensiunea temporală. Poţi trăi cu speranţa mult timp, dar iluziile sunt repede spulberate. Speranţa este o tendinţă naturală, iluzia, o construcţie forţată.

Speranţa este o roată luminoasă care se rostogoleşte înaintea ta, ţinând drumul drept. Iluzia, o formă de abur şi fum, rătăceşte pe marginea drumului ca păpădia în bătaia vântului.

Puterea de autosugestie diferă de la individ la individ şi există multe elemente care o pot influenţa: imaginaţia şi fantezia pe de o parte, puterea de concentrare sau capacitatea de a atinge stări de completă relaxare a trupului şi a minţii, pe de alta; un rol mare poate să-l joace motivaţia.

Autosugestia poate fi practicată de oricine. Poate să se manifeste natural sau poate fi exersată prin tehnici de meditaţie. La anumite niveluri, este speculată şi de ştiinţele parapsihologice, şi de serviciile secrete în crearea de agenţi cu aptitudini speciale, de predicatori religioşi carismatici care pot manipula mari mulţimi de oameni insuflându-le încredere şi ascultare, după cum, în forme extreme, poate servi spălării pe creier practicate în cadrul mişcărilor sectare sau fanatismului religios.

Autosugestia este, în fond, o formă de comunicare a conştientului cu subconştientul, plecând de la identificarea particularităţilor şi necesităţilor de dezvoltare a eului şi găsind căile prin care acesta se poate manifesta optim şi împlini. Diferenţa dintre o lume cu o democraţie instaurată şi dictatură, sau orice formă de totalitarism, constă în ultimă instanţă în libertatea formelor de comunicare.

Dincolo de accesul la informaţie (deşi, dacă am lua în considerare doar acest aspect, apariţia Intemetului ar fi dus oricum în cele din urmă la căderea comunismului în Europa de Est), comunicarea este o formă complexă de eliberare spirituală care îşi caută canale tot mai subtile şi mai eficiente prin care sunt ţintite stăpânirea emoţiilor, dezinhibarea şi controlul relaţiilor interumane şi sociale, învingerea anxietăţii şi spaimelor, echilibrul interior şi împăcarea cu sine, şi nu în ultimul rând împlinirea aspiraţiilor.

Este de înţeles de ce în comunism fuseseră interzise ştiinţele pshilogice, psihanaliza sau parapsihologia, toate câte s-ar fi ocupat de spirit şi ar fi încurajat folosirea puterii minţii. „Omul nou“ chemat să construiască voios socialismul nu avea voie să fie nici deprimat, nici anxios sau depresiv, departe de el presiunea eşecurilor ori spaima zilei de mâine. Societatea se autodefinise perfectă şi îşi contabiliza doar reuşitele şi cuceririle materialismului dialectic. Cetăţenilor patriei iubite li se „creaseră toate condiţiile“ pentru a se „desfăşura multilateral“, aşa că nu aveau vreun motiv să se simtă înstrăinaţi, nesiguri sau alienaţi.

Întrebările despre suflet, rost existenţial, păcat sau vină puteau fi soluţionate eventual într-o şedinţă de partid. Orice altă formă de abordare a problematicii spirituale era considerată clandestină şi putea atrage sancţiuni drastice, până la lipsirea de libertate. Psihiatria se ocupa doar de nebuni iar spitalele de psihiatrie tratau deopotrivă dizidenți politici ori refractari la triumfalismul socialist. Asemeni credinţei în Dumnezeu, cel nedovedit dar atotputernic, credinţa în forţa minţii şi a cuvintelor, ezoterismul şi toate ştiinţele spirituale erau din perspectiva politicii totalitare simple elucubraţii, deviaţii de comportament etic şi conspiraţii împotriva sistemului.

E adevărat că literatura psihologică şi ezoterică a recuperat rapid terenul după căderea comunismului. S-a tipărit şi s-a tradus enorm, pentru a satisface curiozitatea şi apetenţa cititorilor care timp de decenii au fost ţinuţi departe de astfel de subiecte. Au apărut însă şi nenumăraţi vindecători, pretinşi deţinători de puteri paranormale, bătrâne ghicitoare şi impostori speculând nevoia de senzaţional venită din tradiţia acelei părţi a Europei de Est unde credinţa a fost mereu amestecată cu superstiţii.

Nu e mai puţin adevărat că şi în toate librăriile din America abundă rafturile cu literatură destinată sufletului-minţii-trupului, manualele fericirii şi succesului, ghiduri terapeutice care pretind soluţionarea oricăror probleme „în câţiva paşi“. Există în permanenţă un public larg şi generos, dispus să înveţe, să încerce, să creadă, să cumpere, să încerce, aflat mereu în căutarea fericirii, perfecţiunii, longevităţii şi optimizării vieţii.

*

Interesantă în procesul comunicării este folosirea autosugestiei în remodelarea spirituală şi în atingerea unor idealuri comune majorităţii. Programarea neuro-lingvistică (tehnică prin care sunt antrenaţi în special agenţii comerciali ai industriilor de reclamă şi servicii ori profesionişti dornici de succes) poate crea reflexe de limbaj susţinute de o motivaţie interioară, bine dirijată în a atinge performanţe de comunicare. Metafora prin care operează aceste tehnici de comunicare pragmatică are rigoare şi vizează dezinhibiţia, puterea de convingere, crearea unor motivaţii personale superioare, întărirea sistemului volitiv, paradoxal prin încurajarea fanteziei şi flexibilităţii imaginative.

Corpul nostru este un robot care urmează comenzile creierului. Imaginaţi-vă că tăiaţi o lămâie şi îi sorbiţi zeama acrişoară… şi cu siguranţă veţi saliva. Închideţi ochii, întindeţi mâna şi imaginaţi-vă că în ea ţineţi o piatră foarte grea… şi braţul se va duce în jos tras de „greutatea“ pietrei.

Pe de altă parte, comenzile false trimise către subconştient pot fi citite de acesta ca fiind reale, ceea ce poate duce la simularea realităţii invocate sau poate chiar provoca instaurarea stării închipuite. Ipohondrii se vor îmbolnăvi până la urmă de-adevărat. Nemulţumiţilor li se va lua darul. Înţelepciunea populară mai spune că de ceea ce ţi-e frică nu scapi, gândurile se materializează în forme deja modelate imaginar.

Dar confuzia întreţinută de subconştient, ambiguitatea lui permanentă, faptul că nu distinge realitatea de non-realitate, că nu recunoaşte negaţia, ci doar verbul, poate fi şi un mare avantaj pentru amatorii de optimizare a existenţei. Putem cu alte cuvinte să ne păcălim subconştientul pentru a ne îmbunătăţi viaţa. Pare un anunţ hazardat, dar multe experimente de hipnoterapie i-au dovedit validitatea.

Subconştientul, iubitor de metafore şi detalii, adoră să fie atras în poveşti fabuloase, construite minuţios, care să-i suscite curiozitatea. Se va lăsa programat după voia noastră dacă îi vom transmite mesaje clare, prin imagini cât mai elabo­rate, învăluite în culori, sentimente, mirosuri, stări, emoţii.

Crearea de imagini vizuale are un efect mult mai puternic decât comenzile date doar în cuvinte. Autosugestia lucrează mai bine cu propoziţiile afirmative decât cu cele care conţin negaţii.

Să luăm, de exemplu, o persoană care vrea să slăbească şi doreşte să-şi programeze subconştientul pentru a-şi atinge scopul – pierderea în greutate. Un exerciţiu simplu practicat cu regularitate câteva săptămâni s-a dovedit extrem de eficient în multe cazuri. Seara, în pat, înainte de culcare, persoana îşi va relaxa pe cât posibil de mult mintea şi trupul, astfel încât să aibă senzaţia lipsei de gânduri, iar tensiunea din muşchi să dispară.

Cu ochii închişi se va imagina ca având deja greutatea ideală la care vrea să ajungă. Este exact aşa cum a dorit să fie. Se vede pe o plajă scăldată de un soare blând. Oceanul se unduieşte în reflexe de smarald şi turcoaz, pe crestele albe ale valurilor se aruncă pescăruşi cu ţipete scurte, trage puternic în piept aerul sărat şi mirosul algelor îi gâdilă plăcut nările. Pe linia orizontului, străluceşte silueta unei corăbii cu pânzele umflate. Se plimbă de-a lungul plajei şi valurile i se sparg la picioare, cu foşnet reconfortant. Persoana îşi priveşte corpul care a atins acum formele ideale. Se simte fericită şi sigură pe ea, înregistrează privirea admirativă a celor pe lângă care trece, îşi vede umbra proiectată pe nisipul încins şi este plăcut surprinsă să constate că arată aşa cum îşi doreşte să fie. În timp ce se plimbă, îşi repetă în gând mesaje clare, de fiecare dată exprimate prin propoziţii simple – şi neapărat afirmative –, reprezentând, de fapt, comenzile date subconştientului care va fi programat spre atingerea imaginii proiectate.

Nu va spune: Doresc să slăbesc, ci Am atins greutatea ideală.

Nu mai mănânc mult, ci Mănânc suficient de puţin.

Nu mă ridic de la masă sătulă, ci Mă ridic de la masă înainte să mă satur.

Nu mi-e niciodată foame, ci Mi-e foame tot mai rar.

Subconştientul nu agreează interdicţiile şi nu este partizanul măsurilor extreme care i-ar contrazice informaţiile stocate şi „experienţa de până atunci“. Este însă mare amator de complimente şi trebuie încurajat în a lucra pentru obţinerea imaginii ideale sugerate: sunt mulţumită de cum arăt, de forma şi dimensi­unea corpului meu, mă simt sigură pe mine şi în control etc.

Reuşita acestui exerciţiu de comunicare cu subconştientul îl reprezintă capacitatea persoanei de a face distincţia între dorinţă şi obsesie. Dorinţa e stimulatoare, în timp ce obsesia pro­duce inhibiţii şi blocaje psihice. O persoană obsedată de faptul că e supraponderală, de exemplu, va înregistra mai degrabă eşecuri în efortul de a pierde în greutate, indiferent de forma pe care o va alege (diete, programe fizice ori proiecţii mentale). Obsesia instaurează spaima, astupă canalele energetice, aparţine unei categorii „negative“ de stări, dominatoare, transmiţând subconştientului semnale puternice care pot anihila celelalte mesaje venite din încercările de a obţine rezultatul dorit.

De multe ori se întâmplă să observăm că o problemă se rezolvă abia după ce nu te-ai mai gândit la ea, după ce ţi-a ieşit din minte. Pare curios, odată ce te-ai chinuit să-i găseşti o soluţie atâta timp şi tocmai când abandonaseși sau nu mai sperai, afli că s-a rezolvat „de la sine“. De fapt, ieşită din orbita obsesiei, subconştientul i-a găsit calea reuşitei fără să mai aibă opreliştile propriei noastre minţi. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne abandonăm dorinţele, ori să evităm concentrarea forţelor în rezolvarea problemelor, ci să alegem armele potrivite, să ne punem în stări pozitive şi să adoptăm strategii eficiente. Încrâncenarea nu e bună nici pe câmpul de luptă.

La fel, în timp ce perseverenţa, tenacitatea, încrederea în sine sunt atitudini benefice, ambiţia, disperarea, trufia, vanitatea sau suficienţa reprezintă mai degrabă handicapuri în atingerea unui scop.

Proiecţiile mentale tind spre imagini ideale, ale confortului şi armoniei, în care să ne simţim fericiţi şi în siguranţă, prin care să ne considerăm satisfăcuţi de reuşita pe care potenţial am atins-o deja (imaginarul precede întâmplarea în real), şi ele solicită atitudini pozitive, cuvinte de aer şi lumină, stări de echilibru şi împăcare.

Când îţi propui ceva, consideră că l-ai realizat chiar înainte de a-l începe, şi jumătate din lucru e deja făcut. Mintea se pune în starea de acţiune şi subconştientul îşi ia misiunea în serios precedând eforturile noastre concrete.

Programarea neuro-lingvistică, ocupându-se de ansamblul devenirii personale, a ajuns să de­termine modele fixe de limbaj, asocieri de cuvinte, sintagme şi metafore la care subconştientul este mai atent şi mai sensibil şi care îi pot stimula sau grăbi reacţia. Un rol determinant îl joacă ordinea cuvintelor, muzicalitatea, cadenţa, dar şi motivaţia, starea subiectului şi felul în care le gândeşte sau rosteşte (firesc, degajat, convins de reuşită… sau, dimpotrivă, sceptic, ironic, tensionat ori speriat că nu va reuşi).

Uneori, starea de transă sau de meditaţie poate facilita accesul la subconştient şi amplifica sugestiile. Transa, în ciuda sonorităţii misterioase a cuvântului, este o stare pe care fiecare dintre noi o trăieşte aproape zilnic (când este absorbit de lectura unei cărţi şi devine neatent la ce e in jurul său, când vizionează un film pasionant, ascultă o bucată muzicală care îi place şi îl rupe de realitate, când merge cu metroul şi se cufundă în gânduri…) Tocmai de aceea, este de preferat ca imaginea mentală să fie proiectată înainte de culcare, când persoana este liniştită şi izolată, departe de sunete și agitaţie, când frontiera dintre conştient şi subconştient devine tot mai fragilă, iar creierul îşi reduce activitatea şi emite radiaţii Alpha, specifice transei, stării de relaxare şi veghe, premergătoare somnului.

Forţa cuvintelor este mult amplificată de imaginea vizuală care le însoţeşte, de aceea construirea poveştii trebuie făcută cât mai viu. Scenariul poate fi adaptat de fiecare în parte, în funcţie de preferinţe de peisaj sau cadru în care se simte confortabil, presărat cu detalii concrete ale vieţii personale – persoane dragi, situaţii specifice, sau poate fi comutat într-un alt spaţiu.

Complexul senzorial captează atenţia subconştientului şi potenţează autenticitatea comunicării. Importante sunt emoţia, surpriza, starea de mulţumire, binele instaurat, satisfacţia reuşitei, puterea persoanei de a simţi cu intensitate şi naturaleţe proiecţia imaginară, de a şi-o asuma ca fiind adevărată şi a și-o însuşi ca pe o stare reală.

Pentru a atinge un scop, începe prin a-ţi închipui că l-ai atins deja, înregistrează-ţi reacţiile, stările, trăirea în momentul de împlinire – care, fireşte, este încă doar în mintea ta –, dar lasă-te invadat de sentimentul copleşitor al reuşitei, fii mulţumit şi recunoscător, bucură-te de schimbarea pe care atingerea scopului a adus-o în viaţa ta şi realitatea îţi va urma imaginaţia, imaginarul se va întrupa.

Acest tip de abordare pozitivă şi optimistă pare aventuros pentru cei crescuţi într-o educaţie „tradiţionalistă“, cum era cea comunistă, de exemplu, care se baza pe amputarea visului, menită să inhibe şi să limiteze aspiraţiile, în care „răul era pus în faţă“ spre a descuraja iniţiativa şi a cresta aripile visătorilor care ar fi ieşit din rând, dirijându-şi aptitudinile pentru atingerea unor idealuri în afara celor reglate de sistemul politic şi social.

Concret, cheia succesului constă în a intra în scenariul ideal construit de noi înşine ca într-un tipar mental în care să ne instalăm firesc cu toate aspiraţiile şi să ne comportăm natural ca şi cum toate visurile ne-ar fi deja atinse, dorinţele împlinite. Să pretindem fericirea, ea va veni. Să ne consideram satisfăcuţi, împăcaţi şi mulţumiţi, vom ajunge să fim. Ceea ce nu înseamnă nici autoamăgire, nici confabulare, nici că am trăi în imaginaţie, nu este o invitaţie la cabotinism sau mistificare, ci primul pas de a ne pune în armonie conştientul cu subconştientul care ştie prea bine de ce avem nevoie dar care trebuie stimulat, linguşit, sedus, încurajat să suprapună imaginea ideală vizată peste realitatea pe care o dorim modificată. Fireşte, în această aventură a imaginaţiei vom păstra măsura, echilibrul, bunul simţ al ordinii, dimensiunilor şi ierarhiei lucrurilor.

În ultimă instanţă, verdictul ne aparţine. Noi hotărâm dacă suntem fericiţi sau nu într-un moment sau altul, dacă paharul este pe jumătate plin sau gol, dacă orizontul este o linie luminoasă sau o umbră întunecată pe cer, dacă toamna e blândă sau tristă. De noi depinde percepţia armoniei sau dezordinii, identificarea câştigului în orice pierdere, a înălţimilor în prăpăstii, a boabelor de nisip strălucitoare în imensitatea ternă, sau purificarea prin singurătate. Stă în puterea gândului şi cuvântului nostru întoarcerea din drum, înăbușirea orgoliului, sau iertarea.

Credincioşi sau liber-cugetători, adepţi ai atitudinilor pozitive sau ai fatalităţii, exaltaţi ai desăvârşirii sau sceptici care văd în orice picătură de ploaie o conspiraţie împotriva deşertului, cu toţii pot beneficia de forţa tiparului mental alcătuit din propriile lor metafore vindecătoare capabile să transforme realitatea şi să le optimizeze existenţa.

Există pentru fiecare cuvintele potrivite şi momentele de graţie în care subconştientul poate sparge tavanul ambiţiilor, orgoliului, prejudecăţilor, spaimelor şi inhibiţiei, poate ţâşni afară şi recrea situaţii favorabile, suprapunându-le peste conjuncturi negative, stări inconfortabile sau greu de suportat.

Lumea, în entitatea ei abstractă sau carnală, este susţinută de dualitatea energiilor care coexistă în fiecare formă materială sau imaterială. Altfel s-ar dezechilibra, s-ar dezintegra din prea mult dumnezeu sau din prea mult rău, şi s-ar rostogoli aiurea prin univers suptă de găurile nevăzute.

(sursa foto: http://vladimirkush.com/)