Carmen Sorescu 
Amintirile – aceste muște prinse în plasa minții din care mă hrănesc, mă hrănesc până insecta se usucă, și-atunci o mai rod puțin să fiu sigură că nu mai e nimic de supt, apoi altă muscă, poate albină, depinde de noroc; dar de obicei, muște. Mintea secretă și ea locuri speciale pentru fiecare amintire în parte precum arahnidele care-și înfășoară de zeci de ori victima într-un mic cocon frumos, de mătase chiar. De mătase e și conștiința care plasează fiecare amintire acolo unde-i e locul după niște reguli clare dar încă absolut necunoscute. Ce bine era dacă știam, intram oricând, ca-ntr-o bibliotecă, eventual cu o cheiță, spuneam câteva cuvinte magice precum: Sesam deschide… și găseam, azi, amintirea 156.
*
Ajunsesem de câteva zile la țară și cel mai mult îmi plăcea să stau în grădina din fața casei împânzită de iederă și de frunzele căreia păianjenii îi țeseau zi de zi metri de pânze. Degeaba mama făcea curat, a doua zi giulgiurile erau imaculate, la locul lor printre crengi pregătite pentru ofrandele naturii. Pe un scaun verde de plastic îmi petreceam mai ales serile, adusesem cu mine inevitabilele accesorii, telefonul care era mai mult pe post de dicționar ambulant, bricheta, țigările, o cutie cu apă tonică, o foaie albă împăturită în patru, un creion, pisica desigur, care spre deosebire de celelalte lucruri venea singură și nechemată. Se așeza în poala mea ca și cum acest loc cald, mămos i se cuvenea fără drept de apel. Așa că puteam rămâne țintuită pe scaun după cât chef avea pisica, mult și bine, dacă cineva mă striga știa de ce nu reacționez, și de obicei mama se deplasa ea în grădină dacă avea ceva de spus. Nu scriam niciodată afară, însă de multe ori pierdeam gânduri, asocieri interesante pe care ulterior le uitam și nu mai voiam să se repete. Foaia albă împăturită am purtat-o, de altfel, tot concediul ca pe o scrisoare de dragoste, am mutat-o din geantă-n geantă, din portofel în portofel, un fel de medicament, un fel bancnotă rară pe care dacă aș fi vândut-o aș fi luat bani mulți, oricum ceva pe care mă puteam baza și mă putea scoate din situații delicate, și din care, în momente de liniște și maximă intimitate îmi plăcea să mai citesc. M-am surprins de câteva ori că o deschisesem chiar înainte de-a scrie ceva, numai să o privesc, așa goală, o priveam ca pe-o întindere amplă, infinită, ca și cum aș fi avut marea în buzunar. Gestul în sine mă împingea de la spate la fel ca atunci când măcar o dată pe an știu că trebuie să merg la Constanța, mai mult ca o datorie față de mare, ca o credință față de-o bunică pe care o am undeva în minte, ancestrală. Simt că gena mea e și acolo pe plajă și mă duc mânată de tot felul de griji fără de care sufletul nu s-ar potoli.
Apoi rândurile scrise au început să se adune încet și sigur la fel ca rândurile din plantația de roșii pe care tatăl meu o sădea în fiecare an. Și el trecea zi de zi prin această seră așa cum treceam eu prin foaie, udam sau replantam rădăcinile, cuvintele mâncate de coropișnițe.
Și cum începeam să citesc auzeam bâzâitul morbid al amintirilor… Aplecată asupra foii, precum un animal la adăpat în răceala de necucerit a evocărilor, priveam în stânga și-n dreapta, nimeni să nu mă vadă, nimeni să nu-mi știe viciul.
Când intri în viața unui om, mai ales pe neașteptate, e ca și cum ai fi un musafir care la prima vedere vrea să se obișnuiască puțin cu casa în care a fost invitat. După primii pași urmează întrebările inerente, despre tablouri, draperii, mobilă, tacâmuri, fotografiile de pe pereți cu morți sau cu vii. Despre unele lucruri nu se vorbește, despre altele, da, povești întregi cu multe peripeții, altele chiar se dosesc, de obicei cărți cu dedicație sau poze din copilărie, unele bibelouri stau la loc de cinste, din cauza încărcăturii emoționale care le mărește greutatea ele nu se mai pot ridica, nu se mai șterg de praf de teamă să nu se spargă, și-atunci cel mai bun paravan e propriul corp. Curiozitatea naște monștri, iar tăcerea e un lichior de lux. Trebuie savurată în astfel de momente delicate și dacă lucrurile nu se calmează, mai aduci o cremă de cacao sau o felie de lămâie, vorba aceea, o măslină, și prelungești agonia până scapi de această dorință de-a mărunți.
Nu mi s-a întâmplat, așa cum se plâng unele femei, să fiu abordată pe FB de diverși indivizi de care să nu scap, nu, niciodată, care să insiste sau să mă jignească. Însă una dintre amicele mele, Narcisa, puțin grăsuță, dar grațioasă, cu trupul alb, imens exact ca inflorescența ce-i poartă numele predestinat, bine făcut, toată un butoi de lapte care putea hrăni o armată, și nu știu de ce dar chiar avea acest aer matern deși nu era mamă, de-a ajuta, de-a da chiar din carnea ei dacă ar fi fost nevoie, aveam impresia că pe timp de molime, calamități era voluntară, iar pentru binele umanității își oferea deschis compania sau corpul. Mi-a cerut webcamul să vadă dacă exist, dacă nu sunt clonă, dacă am identitate. Zis și făcut. Într-o zi, la fel, mi-am scos laptopul afară în grădină pe masa de plastic albă, foarte prăfuită, era duminică, dimineața pe la 9, semnalul wi-fi bătea foarte bine, aerul era suportabil, puțina umiditate mi-a aburit ecranul, dar per total era bine. Am vorbit destul, poate o oră, mă luase un fel de oboseală, dar nu din pricina căldurii care se instala din ce în ce mai bine ci din pricina conversației, Narcisa se golise de toate reziduurile, povestea ei de iubire părea cu multe episoade, și mai ales ce mă făcuse să ciulesc urechile era că nu putuse ajunge în orașul adoratului iubit și s-a sacrificat cum știe o femeie să o facă mai bine, cu trupul pus la bătaie. Nu avea bani de cazare sau așa presupusesem eu, trebuise să se culce cu un alt bărbat ca să poată dormi la el și în prealabil cu un altul să facă rost de bilet de avion, iar cu cel râvnit se vedea câteva ore prin oraș, timidă și feciorelnică pentru că nu, îl iubea și nu ceda de la primele întâlniri. Trebuia să închid, priveam prin grădină și petale galbene ale unui trandafir începuseră să se usuce și ele, le priveam în timp ce ascultam povestea, va trebui să iau foarfeca de vie să tai urgent florile uscate, îmi spuneam în gând, bobocii se între-vedeau neajutorați și sufocați de uscături. Așa mi se părea și amica, lipsită de ajutor, dar cu toate astea cu grija unor bărbați gen foarfecă de vie, pregătiți, ascuțiți în orice clipă să taie durerea, ea reușise să se vadă cu adevăratul iubit.
Lumea e mult mai urâtă decât mi-o imaginez.
Un gând nu-mi dădea pace, cum oare se făcea ca Narcisa care scria așa de frumos să treacă prin așa întâmplări, cum reușea să se curețe de ele și să extragă doar ce era pur. Cred că da, scrisul este o sită, și odată ce ai triat și ai așternut așa rămâne, curat. Impuritățile se duc prin gura de canalizare, iar eu asta fusesem, primisem numai murdării. Strada, după furtună, rămâne curată, la fel și povestirea. Însă nimeni nu știe ce-a fost pe ea, atunci când toți dormeam, ce de crengi, ce de frunze, ce de gunoaie fusese pe ea iar la prima oră a dimineții Narcisa s-a trezit, a dereticat ca noi să vedem totul la locul lui, doar frumusețea.
Altădată, tot în grădina aceasta care abia mai respira și ea din pricina căldurii, pe același scaun verde, mama îmi adusese compot rece de cireșe, aveam de data asta și o carte cu mine, carte luată la întâmplare dintr-un stoc de 5,6 cărți pe care le selectasem cu o seară înainte, genul acela de carte-femeie, pe care o poți deschide la orice pagină și o poți citi fără să pierzi șirul întâmplărilor, la fel cum o femeie-carte o poți trezi la orice oră din noapte și tot frumoasă este. Îi scriam soră-mii mesaje pe whatsapp, ea era la serviciu și nu putea vorbi și mai ales puneam la cale o listă de cumpărături pe care ea urma să le facă pentru o zi de naștere care avea loc în câteva zile în această grădină care părea că-și dădea duhul. Când și când printre crengi urmăream un nor, unul singur era, și mă rugam să se așeze în fața soarelelui și mai mult să-și aducă și alți confrați. Chiar în clipa asta, când eram ba cu ochii în sus, ba în jos îmi apar mesaje pe FB de la o persoană pe care nu o știam și fiind cu mâna pe ecran am citit instant, era un domn, serios, prea serios după fața crispată, în costum și cravată, scria că e jurnalist, părea că e amic cu mulți amici din lista mea și am răspuns din instinct, la fel ca atunci când efectiv te strigă cineva și întorci capul, după câteva minute de mesaje aiurea care se întretăiau cu mesajele soră-mii m-a întrebat direct: Tu nu ai nevoi? M-am oprit brusc din tastare și am început să râd gândindu-mă ce interes are el asupra nevoilor mele, întrebase cumva precaut, discret, naiv, inocent, cu frică, dar totuși prea intim. Am evitat întrebarea, spunând: La revedere, pe altădată, dar el a insistat: Chiar nu ai nevoi? Mi-am răspuns în gând: Da, mai fac pipi, mai scriu! „Câteodată cinci minute valorează mai mult decât o comoară”.
Mama intrase deja pe alee, ținea în mâna dreaptă un album cu coperte verzi, groase, albumul cu poze din copilărie pe care-l recunoscusem de la depărtare, sub frunzele uscate pașii ei se simțeau din ce în ce mai aproape: De ce râzi, întrebă ea. Cum nu-i puteam spune că vorbisem cu un idiot, i-am zis că răsfoiam ziarele, dar ce era distractiv era că idiotul mă făcuse să-mi dau seama de ceva: Scrisul e o nevoie, o ușurare. Incredibil, am zis-o. Apoi mi-am amintit de tata, când eram mică și m-a luat cu el la plivit roșiile, care totuși crescuseră vertiginos față de buruieni, mi-a spus simplu: Fetițo, mai lasă din buruieni, apără de mană și de soare. Buruienile aveau, deci, acest rol de protecție, mai departe înțelegeți și voi, cum pe seama idiotului scriu acest text. Câteodată e nevoie și de astfel de contacte, poate că omul nu era idiot deloc, scria prin ziare, avea câteva cărți, dar așa îmi place să-i spun precum personajul dostoevskian.
De fiecare dată când privesc pozele vechi alb-negru din copilărie e ca și cum aș atinge cu mâna sârma gardului electric al unui lagăr de concentrare de unde știu că nu mă voi mai întoarce niciodată. Sau poate ca personajul Edna din filmul Relic, 2020, trebuie să-l duc într-un loc sigur, să-l îngrop. Altfel spus, am amânat pentru altă zi, chiar dacă mucegaiul amintirilor se simțea și-n clipa când o priveam pe mama și chiar acum. Amintirile sunt tot un fel de micelii, cu un sistem de ramificații bine pus la punct și care până la urmă ne formează. Da, suntem alcătuiți din această igrasie, și la fel ca-n film, se ia, se mută, de la om la om.
Și eu care ziceam că nu mă las sculptată de mâinile altora, mai ales de mâini din astea de muncitor necalificat, care spune că el știe să repare tot când colo mai rău strică.
După cum idiotul îmi vorbise despre pozele mele, mi-a amintit de: “Ce chip extraordinar!, răspunse prințul, și sunt convins că nici soarta ei nu este din cele mai banale. E plină de voioșie și totuși se vede că a suferit mult, nu-i așa? O trădează ochii și, uite, pomeții aceștia delicat conturați, aceste două punctulețe sub ochi, la curmătura obrajilor. E plină de mândrie; ba și de orgoliu, poate; dar n-aș ști să spun dacă e bună sau rea la suflet. Ah, ce mult aș vrea să fie bună! Atunci totul ar fi salvat!”
În gheara de temut a memoriei, amintirile se reproduc de câte ori e cazul, dar la un moment dat asemenea mamelor sterile nu mai fac nicio copie, locul rămâne liber, curat, pregătit ca o groapă care-și așteaptă cadavrul. Acum, la fel ca mulți alții, pe această pagină albă mi-am vărsat trecutul ca pe un vierme lung intestinal care a trăit mult și bine, întortocheat și confuz mâncând din mâncarea mea, ca o gură în altă gură care devora tot ce înghițeam slăbindu-mă.
