O realitate pe care ba o vezi, ba n-o vezi

           Angkor Wat e un loc care ți se așază  altfel în memorie. Alături de imaginile Romei antice, ruinele grecilor, piramidele egiptene, Machu Picchu. Una dintre minunile lumii, poate cea mai ascunsă și mai îndepărtată dintre toate. Jungla din jur a oferit un ambalaj veșnic, uitat de zeii hindu, cei pentru care khmerii au ridicat acum o mie de ani cea mai mare construcție religioasă a tuturor timpurilor.

            De la Bangkok la Siem Reap zbori doar 35 de minute și zona Angkorului văzută de sus pare delta nehotărâtă a unui râu ascuns. Totul e înecat în apă și nu poți să nu devii anxios, întrebându-te unde va ateriza avionul care coboară, coboară. Lacul Sap inundă zona în sezonul ploios aducând cu el pești și tot ce poate căra apa cu ea. Prin noiembrie, începe să se retragă, lăsând în urmă mii de case cocoțate pe piloane, ca niște cocostârci, și câmpuri fertile în care țăranii vor planta orezul. Canalele care încă mai există au fost construite de vechii khmeri și pe ele aveau să care, folosind ambarcațiuni de bambus, mai multă piatră decât au toate piramidele din Egipt.

            Siem Reap e un oraș prosper aflat doar la 6 km de templele Angkor Wat, plin de hoteluri, construcții noi și turiști europeni care mișună peste tot. Până în urmă, cu un deceniu turismul în zonă era o aventură periculoasă, datorită gherilelor care mai rămăseseră ascunse prin junglă. Ghidul nostru e un cambodgian de 45 de ani, un om vesel care pare născut cu zâmbetul pe buze și cu o seninătate de copil șmecher pus mereu pe șotii. S-a prezentat cu numele de Socrates, dar ne-a invitat să-l strigăm Soc. Spre deosebire de Kit, ghida noastră thailandeză, n-am avut deloc senzația că Soc vrea să ne manipuleze sau să ne prezinte o realitate turistică filtrată.  Eram un grup mic de 4 americani, dintre care trei eram români, plus Joe, veteran al războiului din Vietnam, un pensionar încă tânăr care hoinărea prin lume și care pactizase cu noi încă din Tailanda.

            Liantul dintre noi și Soc a fost comunismul, prin care noi românii trecusem, dar de care Joe habar n-avea, așa cum noi nu știusem prea multe despre războiul din Vietnam pe care Joe îl trăise pe viu în anii 70. Soc, așa cum aveam să aflăm treptat, luase în piept tot șocul și ororile care au urmat în biata lui țară după retragerea americanilor din Vietnam. Până la urmă, Cambodgia, declarată neutră, avea să fie cel mai greu lovită.

            În anii 70, eram student la Cluj și auzeam în fiecare dimineață la difuzor știrile care ne țineau la curent doar cu numărul de bombardiere B-52 care fuseseră doborâte de vietnamezi cu o zi înainte. Altfel, nu știam nimic despre ceea ce se întâmpla la nivelul junglei din Vietnam și în Indochina. Joe și mai ales Soc ne-au ținut fiecare câte o lecție de istorie trăită de ei pe viu în acei ani sumbri.

            Zilele petrecute în Cambodgia sunt legate de fabuloasele temple de la Angkor Wat prin care am umblat cu Soc supraviețuitorul, care pe lângă explicațiile profesioniste de ghid, ne-a povestit parte din viața lui. O poveste care ne-a întors pe dos și care nu se potrivea de loc cu fața lui veselă și senină.

            În prima seară, am plecat cu el pe o ploaie torențială spre templul cel mai înalt, de unde am fi putut vedea apusul de soare și panorama de la Angkor Wat. Am urcat uzi trepte înalte și periculoase și, când am ajuns sus, pe platforma acelui templu, ploaia s-a oprit, atât cât să putem vedea pentru o jumătate de oră imensul edificiu de la Angkor Wat. Printre copacii junglei, la lumina de apus, ieșiseră la iveală turnurile templelor și zidurile negre verzui înconjurate de apă sau încolăcite de rădăcinile unor copaci imenși care par a fi special tricotați acolo de jungla jucăușă.

            Soarele apune repede la tropice și culorile se schimbă de la un minut la altul după care cade rapid întunericul. Soc ne arătă niște pietre imense din jurul templului care au fost puse nu de vechii khmeri ci de luptătorii de gherilă. Urmele gloanțelor și al exploziilor se văd peste tot, însă numai dacă ți le arată cineva. Acum nu mai par a fi decât niște zgârieturi minore ale unui timp în plină scurgere. Am înțeles din explicațiile lui seci, spuse cu jumătate de gură, că cei care controlau acel templu de pe deal controlau toată zona. Ne-a arătat în zare locuri care fuseseră bombardate și arse cu napalm. Am avut senzația că poate fusese și el la un moment dat pe-acolo, cu un Kalașnikov în mână. Am coborât greu pe întuneric, cu lanterne și am mers direct la culcare, deoarece a doua zi urma să ne sculăm la 4 dimineața, pentru a vedea în liniște răsăritul de soare la Angkor Wat.

            La patru și jumătate era întuneric beznă. Soc mergea înainte cu lanterna și, când am ajuns lângă zidurile templului care dă numele locului, am simțit că nu suntem singuri. O întreagă „gherilă” turistică stătea deja lipită în tăcere de ziduri. Soarele răsare spectaculos în junglă, mai ales dacă o face printre turnuri și creneluri vechi, strecurându-și razele oblic prin ferestre de piatră, peste curți interioare neașteptate, statui ciobite, șerpi și dragoni păzitori, zeițe și zei hindu, basoreliefuri imense care spun singure povești întregi pe pereții care nu se mai termină.

            Templul inițial de la Angkor Wat e uriaș și, fiind complet înconjurat de un șanț de apă mare cât un lac, e singurul care n-a fost niciodată invadat de jungla din jur. Construit ca templu hindus, a vrut să imite muntele Meru, un fel de Olimp imaginar în care trăiau divas, zeii și zeițele hinduse. Zecile de temple din jur au fost  construite în următoarele trei sute de ani de regii care au urmat, într-o arhitectură  khmeră,  care deși unică, seamănă cu templele hinduse de la Kajurahoo, India, faimoase pentru scenele kamasutra.

            Ne învârtim timp de 12 ore printr-un oraș antic uriaș, mult mai mare ca Roma veche, în care tot ce vezi întrece așteptările. În junglă, Soc ne arată păianjeni mari cât palma în care poți să intri cu capul, scorpioni roșii veninoși jumătate ieșiți de sub pietre, un pui de cobră pe care îl prinde cu pălăria lui de paie. Suntem cu toții bine dispuși de parcă am fi nimerit într-un paradis straniu, iar Joe mă păzește ca un bodyguard glumeț pentru că, fotografiind și privind prea mult, te poți ușor rătăci prin labirintul templelor, mai ales al celor parțial înghițite de junglă.

            ”No man left behind” spune Joe, ca-n Vietnam.  Rădăcinile unor copaci uriași de sute de ani încolăcesc zidurile, statuile, porțile, fără a le sufoca sau ascunde, convingându-te totuși că jungla e aici stăpâna absolută. Combinația e halucinantă. Multe temple rămân încă sub apă, complet invadate de vegetație, dărâmate de bombe, arse de napalm, acoperite de licheni. Oricâți turiști ar fi în zonă dispar și se diluează repede și de multe ori te trezești absolut singur între niște ziduri din care răsar basoreliefurile și statuile unei civilizații care a dispărut aproape dintr-o dată, abandonând-și istoria și cultura pentru a se reîntoarce în junglă și barbarism. Războaiele cu vecinii, invaziile thailandezilor din Siam, inundațiile, bolile, nimeni nu cred că știe exact de ce acest imens oraș-edificiu a fost abandonat în secolul XV. Portughezii care au descoperit templele în secolul XVI și apoi englezii în secolul XIX au fost uluiți de cele găsite.  Pe de-o parte, ruinele unei civilizații solide, sofisticate, pe care n-o distruseseră europenii, așa cum făcuseră în cele două Americi, pe de altă parte băștinașii, urmași ai vechilor khmeri, care se întorseseră într-un timp scurt la o viață primitivă.

            Din secolul XII au apărut și statuile lui Buddha, acum aproape toate decapitate. Fiul unui rege Khmer, trimis zece ani la studii în Sri Lanka, s-a întors budist convins și într-un timp record a trecut tot regatul Khmer la noua religie. Oamenii se săturaseră de zeii hindu care se înmulțeau de la an la an și au fost mai fericiți cu învățămintele simple propovăduite de Buddha. Ca peste tot în Asia au păstrat din hinduism ce le-a convenit, rezultând o religie hibridă.

            Spre seară, am ajuns la unul dintre ultimele temple regale aflat la intrarea unui așa-zis „oraș interzis”, unde trăia regele alături de concubinele lui și în care niciun străin n-avea voie să intre. În fața palatului regal se întindea un fel de stadion antic, superb decorat, în care aveau loc serbările, jocurile de curte, circul și execuțiile. Vinovații locali erau aruncați crocodililor iar dușmanii erau decapitați și capetele puse în țepe. Cu cel al șefului lor jucau un fel de fotbal. Soc începe să-și dea drumul la gură și ne spune că unele din obiceiuri au fost păstrate de gherilele lui Pol Pot, faimosul șef al khmerilor roșii care a rămas în junglă neprins din 1979 până în 1997, terorizând populația și pe toți cei care au îndrăznit să se apropie de zona Angkor Wat.

            Suntem prea prinși de tot ce vedem pentru a pune întrebări colaterale legate de timpurile mai noi. Știm cine au fost khmerii roșii care au exterminat în patru ani aproape o treime din populația Cambodgiei, pe atunci de aproape 7 milioane. Pol Pot, sinistrul lor lider, a fost format inițial la Paris sub aripa faimosului Partid Comunist Francez și apoi la Beijing unde radicalizarea lui ideologică a fost bine șlefuită. Pus la putere și dat jos apoi de către aceiași comuniști vietnamezi, a fost susținut în timpul gherilei de către chinezi care-l aprovizionau prin Tailanda. Am înțeles din prima zi că thailandezii nu erau de loc simpatizați în Cambodgia. Nici într-o altă țară comunistă nu a fost exterminat un procent atât de mare al propriei populații, într-o perioadă atât de scurtă și atât de sălbatic. Ambițiile distructive ale lui Pol Pot le-au depășit pe cele ale Stalin și Mao, care au decimat milioane de țărani prin înfometare și intelectuali prin împușcare. În plus, Pol Pot era pornit  și împotriva locuitorilor de la orașe pe care avea în plan să le eradice, urmând să transforme țara într-un lagăr agrar care putea fi controlat simplu, cu orez și gloanțe.

            Spre seară Soc ne-a dus în locul în care fusese orașul interzis. Cum plouase cu o zi înainte cărările erau spălate de apă și în mai puțin de o oră Soc a găsit două topaze și un rubin mic pe care le-a făcut cadou doamnelor din grup. Zona era plină de cioburi mari de vase unele cu desenele încă intacte, pe care ne-a sfătuit să le lăsăm acolo. Ne-a spus în trecere că în copilărie și tinerețe și-a petrecut acolo mult timp căutând „vechituri ”de aur, statui și tot ce-i cădea în mână. Aveam să aflăm doar la plecare că deținea cu mama și soția un magazin de antichități. L-am întrebat despre familie și ne-a spus, în trecere, că tatăl lui fusese ofițer de înalt rang în armata monarhistă a lui Norodom Sianuk și că în 1975 khmerii roșii l-au executat în curte în fața întregii familii.

            Din cauza genocidului din anii 70, astăzi, în Cambodgia, nu prea mai sunt bătrâni. Soc a început să scormonească cu umbrela în pământul roșu al junglei și mi-a găsit gloanțe vechi trase din automate Kalașnikov, pe care le țin în aceeași urnă în care am gloanțe adunate de pe străzile Brașovului în decembrie 89.

            Până nu de mult era plin de mine ascunse și de oameni fără picioare, pe care încă îi mai vezi și azi prin piețele din Siem Reap cântând din instrumente locale. Din când în când, Soc ne striga din spate: „attention, land mine”, ceea ce acum însemna câte un rahat de vacă sau elefant în care să nu călcăm. Soc știa toate plantele, la ce sunt bune sau periculoase, care sunt afrodiziace sau hrănitoare și putea identifica păsările după cântec, sunetele stranii de greieri sau lăcuste secada de junglă care scot un zgomot aproape electronic. Am mai fi rămas cu el între temple, cât eram de obosiți. Până și veteranul Joe ieșise din starea lui de circumspecție și părea straniu de fericit că ajunsese în jungla aceea plină de temple, dar și de o istorie care poate să-ți dea frisoane.

            Joe venise acolo oarecum cu inima strânsă. Războiul din Vietnam a marcat o întreagă generație de americani. Îmi fusese totdeauna greu să înțeleg cum de într-o țară atât de mică, într-o zonă atât de îngustă de pământ, au putut supraviețuit și continuat să lupte atâția ani toate acele gherile, de multe ori împotriva unor armate formidabile. Chiar și acum, ca turist, simțeai că dacă rătăcești puțin drumul poți intra din greșeală într-o lume în care numai cei născuți acolo se pot descurca. Francezii și americanii au trebuit să plece de aici cu coada între picioare după rătăciri și orori de zeci de ani.

            A doua zi, Soc a venit să ne ia de la hotel cu o mașină cu volan pe dreapta, deși în Cambodgia se circulă ca la noi. Totul pare încurcat cu circulația în Indochina pentru că au fost acolo și englezii și francezii. Thailandezii circulă pe stânga cu volanul pe dreapta, ca-n Anglia, cambodgienii circulă pe dreapta cu volanul oriunde, iar burmanezii și laoțienii circulă cum pot, pentru că nu prea au mașini. În Siem Reap am văzut până și semne de circulație cu „atenție la elefanți”. În dimineața aceea urma să mergem spre lacul Sap de unde o barcă ne va duce la niște sate plutitoare.

            Aproape că nu mai conta ce vom vedea după Angkor Wat, dar Soc ne-a asigurat că nu vom regreta. Drumul prin sate era spectaculos, cu plantații de orez, banane și papaya mărginite de ape pline de nuferi și flori de lotus. Am luat-o apoi spre lac sau mai exact spre apă pentru că treptat apa a început să apără de peste tot fără a ști dacă ești pe malul unui râu revărsat, a unui lac, a unei delte sau în mijlocul unei inundații controlate. Casele erau tot mai înalte, ridicate pe stâlpi de lemn și sub ele vedeai la început vaci și animale de curte, apoi bărci și năvoade. Nicio casă nu stă lipită de sol. Pământul e ca și apa mișcătoare, adică o realitate pe care ba o vezi, ba n-o vezi. La un moment te miri că ești într-o mașină care merge pe uscat pentru că în jur sunt doar norii care se oglindesc în apă.

            Am urcat într-o barcă mică, cu motor. Elicea era la doi metri în urmă, la capătul unei tije pe care barcagiul o cobora sau ridica în funcție de adâncimea apei și de plaurii vii de lotus care pluteau desprinși peste tot. Am intrat pe canale străjuite de păduri de mangrove între rădăcinile cărora e un ecosistem unic. Satul pe a cărui „uliță” acvatică am intrat avea casele suspendate mult deasupra apei. Copiii veneau de la școală în bărci, vecinii se vizitau în bărci înguste, călugării budiști mergeau la temple pe apă și toți trăiau din peștele și racii prinși de năvoadele puse în spatele casei și din orezul promițător ce avea să crească tot acolo după retragerea apei. După o oră de navigat am ajuns la casele plutitoare care începeau să se retragă spre mijlocul lacului pentru a nu rămâne pe uscatul care nu le aparținea. Doar apa era a tuturora și doar pe apă aveau voie să trăiască. Aceștia erau refugiații vietnamezi din război și urmașii lor. Cei care în 1974, când americanii au părăsit Saigonul, au fost expulzați de comuniști din propriile case. Casele lor actuale sunt locuințe simple de bambus ridicate pe bidoane sau pe orice lucru care plutește. În timpul uraganelor multe nu rezistă, dar au undeva pe o insulă apropiată adăposturi, o școală bilingvă și un templu.

            Astăzi, Cambodgia, deși cu o media de vârstă de doar 53 de ani, are 16 milioane de locuitori, dintre care peste patru milioane sunt vietnamezi. A fost o excursie foarte tăcută într-o lume acvatică care n-avea nevoie de cuvinte, pentru că nimeni nu știe ce vorbe plutesc și care se scufundă. O lume plutitoare care spre deosebire de templele din junglă putea să dispară la primul uragan. La întoarcere l-am întrebat pe Soc dacă țânțarii care ne mușcaseră sunt inofensivi. Ne-a spus că cei de zi pot da malaria, iar cei de noapte febra dengue. Exista un spital la 30 de kilometri de lac dar cei din sate rar ajungeau acolo. Nimeni nu s-a apropiat de barca noastră, nimeni nu ne-a cerut nimic și totul părea firesc în acea lume pe apă, așa cum trebuia să fie, cu excepția noastră, care îi priveam ca la circ.

(sursa foto: karpaten.ro)