Stelian Țurlea Ieşi din viaţa mea! – 11
N-am întrebat-o pe Denisa nimic despre relaţia ei cu Alex, am bănuit că are un motiv că nu spune nimic. Dar ştiam că se vedea des cu el, atât de des că intrasem la idei. Nu voiam să par o frustrată care invidiază pe toată lumea. În rest am discutat numai tâmpenii, de parcă niciuna n-avea chef de întâlnire, am scurtat-o cât am putut şi m-am grăbit spre casă. O parte din drum l-am făcut împreună cu Denisa şi atunci n-am mai rezistat să n-o întreb:
- V-aţi tras-o?
Denisa a roşit, n-ai fi zis că are douăzeci şi doi de ani trecuţi, mi-am dat seama că era încă fecioară, mi-am cerut scuze,
- Ştii că sunt slobodă la gură,
dar a început să plângă şi n-am mai ştiut ce să fac.
După vreo săptămână l-am lăsat pe Andrei în casă să se odihnească, m-am dus la serviciu, abia aşteptam să mă-ntorc să mă ţină în braţe şi când am revenit, am auzit de la lift răsunând boxele, nu le folosisem niciodată, nici nu mai ţineam minte de ce le cumpărasem, detest să-mi urle muzica în timpane. Parcă eram la un concert în aer liber, noroc că vecinii nu erau acasă, mă trezeam cu poliţia la uşă. Se încuiase pe dinăuntru, am sunat, am ciocănit o groază, nu auzea în hărmălaia aia, m-am speriat să nu fi păţit ceva, am început să lovesc cu pumnii, atât de tare că se desprindeau şuviţe de var din tencuiala de lângă cadrul uşii. A deschis în cele din urmă.
- M-am speriat! am strigat. Ce-i asta?
Se uita la mine cu ochii lui arzând, dar în jurul orbitelor pielea îi era roşie, de parcă îşi frecase pleoapele în neştire sau avea febră. N-avea febră. Pe buzele palide îi încremenise un fel de rânjet.
Am alergat în sufragerie să opresc boxele, îmi bubuia capul. M-am prăbuşit într-un fotoliu.
- Ce-a fost asta? am întrebat din nou.
- Ascult muzică, a spus cu atâta dezinvoltură că m-am simţit pe loc aiurea.
Ce făcea, în fond? Asculta muzică. Ce atâta tapaj? Atâţia oameni în jurul meu ascultă muzică dată la maximum şi nu se prăbuşeşte lumea.
Dar nu putea fi adevărat. Nu eram nebună. Am aruncat priviri în jur. Nu mişcase un pai toată ziua. Patul era nefăcut, ceştile de cafea rămăseseră pe masă nespălate, nu se bărbierise, nici măcar nu-şi schimbase bluza de pijama pe care i-o cumpărasem de câteva săptămâni şi în care năduşise noaptea.
- Ce-i cu tine? am întrebat.
A ridicat din umeri.
- De ce te-ai închis în casă? Ai vorbit cu oamenii ăia? Îţi dau slujba? am mai spus.
Se uita la mine de parcă auzea prima oară, începeam să mă înfurii, nu suport leneşii, mincinoşii, nu vreau un trântor lângă mine, nu ştiu dacă mi-au scăpat ori nu vorbele astea, a văzut că mă enervez, a deschis în sfârşit gura:
- O să vorbesc.
- Când?! am strigat, mă transformasem într-o boxă.
M-am speriat şi eu de vocea mea.
- O să vorbesc, a repetat.
N-avea rost. M-am ridicat brusc şi-am intrat în baie, mi-am smuls rochia, am aruncat-o împreună cu chiloţii şi sutienul în coşul de rufe murdare şi m-am băgat sub duş. Apă caldă, apă rece. Apă caldă, apă rece. Cred că am suportat o jumătate de oră. Mă cuprinsese disperarea şi trebuia să mă liniştesc. Nu ştiam ce să fac. Îl puteam da pur şi simplu afară din casă, o mai făcusem cu alţii. Dar eram îngrozită, mă împiedica ceva. Începusem să-l iubesc. Nu-l puteam trata ca pe un străin. Ca pe un câine.
Am auzit muzica din nou, aceeaşi, obsedantă, doar că mai încet, sonorul era suportabil. Îmi venea să ies, aşa goală, udă şi şiroind de apă cum eram, să strig la el că e inconştient, să-i dau două palme, să-l întreb ce-are de gând. M-am oprit când scosesem un picior din cadă. Brusc am înţeles că ar fi fost degeaba.
Se întâmpla ceva cu el.
Atunci chiar m-a cuprins disperarea. De fapt, nu disperarea, ci frica.
Am oprit apa care ţâşnea de minute bune de gheaţă, m-am şters, am îmbrăcat un halat şi am ieşit. Doar că nu tremuram.
- Ce-i cu tine? l-am întrebat.
Mă privea cu ochi goi. Cred că am înţeles.
- Hai să mâncăm ceva, am spus şi am intrat în bucătărie să pregătesc masa.
M-am uitat pe internet. Mi-au trebuit vreo două zile să pun cap la cap informaţiile. Nu eram sigură de nimic. Bâjbâiam. N-aveam pe cine să întreb.
L-am sunat pe Alex.
N-am apucat să scot două vorbe.
- Am auzit că s-a mutat la tine, a spus. Îşi ia hapurile? Ai grijă să-şi ia hapurile?
- Ce hapuri?
- Nu ştii nimic?
- Ce să ştiu?
- Dumnezeule! a strigat. Te poate omorî într-o zi!
Era să scap telefonul din mână.
- E bolnav, mi-a explicat, conştient că nu-s în stare să întreb nimic. A fost internat după acte de violenţă. A vrut să se sinucidă. A lovit un om pe stradă absolut aiurea. Ia nişte hapuri puternice, n-are voie să le întrerupă, altfel revine criza. Dar lui puţin îi pasă. Dacă nu-şi ia hapurile, ajunge la spital. Mama ştie să-l ţină din scurt. Dacă nu-şi ia hapurile sigur face o criză.
Chiar n-aveam vorbe. Nu eram în stare de nimic, nici măcar să mă ridic de pe scaun.
- Mai eşti pe fir?
M-am dus la Mamouret, m-a primit în vechiul ei capot cu bordură de blăniţă cenuşie la poale. Mi-a oferit o ceaşcă de ceai şi, în timp ce trăgea din ţigaretul de fildeş, umplând camera cu miros mentolat, m-a privit drept în ochi şi m-a întrebat direct:
- Ţi-ai dat seama, nu-i aşa? De asta ai venit.
Ce să-mi dau seama? Ce să-i spun? Despre bâjbâielile mele şi despre monstruozitatea citită în legătură cu deviaţia bipolară? Despre oroarea pe care o aflasem de la Alex?
- Spune-i să vină acasă. Ştiu să am grijă de el.
Nu mi se mai întâmplase să se afle sub nasul meu cea mai mare provocare şi să nu ştiu cum să reacţionez.
Când m-am întors, am văzut luminile casei de departe, nu ieşise, iar şi-o fi pus boxele, m-am gândit, m-am aşezat pe o bancă din faţa blocului, încă nu ştiam cum să procedez, sunt femei care iau hotărârea dintr-o bucată, tot aşa cum îşi cumpără ţoale din instinct, sunt altele care întâi se tratează cu un păhărel în bucătărie, altele care se uită la televizor în neştire, aşteptând o inspiraţie, nu reţin nici măcar un program şi la sfârşit sunt la fel de indecise, ca şi cum ar locui într-o cuşcă. Mai sunt altele care nu iau nicio hotărâre niciodată. Nu voiam să locuiesc într-o cuşcă. Păcat că nu fumez, mi-am zis, poate mi-ar fi luminat mintea o ţigară. Dar nu puteam rămâne toată noaptea pe bancă, m-am ridicat şi-am dat de perete uşa blocului.
(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)
