„Ca un stâlp eu stam în lună”

Aveam douăzeci şi patru de ani, eram căsătorit de un an, din dragoste, iar ideea de a-mi înşela soţia îmi era cu totul străină. Ţin minte că odată, călătorind cu trenul de la Bucureşti la Constanţa (unde mă stabilisem de câteva luni, ca redactor la revista Tomis), am fost asediat de o femeie tânără (dar nu ca mine de tânără), care, profitând de faptul că eram numai noi doi în compartiment, mi s-a suit şi pe genunchi, m-a sărutat pasional şi a fixat, voluntară cum era, şi o întâlnire, pentru a doua zi. „Ca un stâlp eu stam în lună”, cum ar fi spus Eminescu, siderat de tot ceea ce mi se întâmpla. Mi se părea un sacrilegiu să mă sărut cu altă femeie decât cu soţia mea şi, mai rău decât atât, nu simţeam nimic, oricât se înghesuia necunoscuta, cu buze, cu fese şi cu tot ce mai avea cărnos, în mine. Totuşi, din politeţe, am cooperat – la mimimum, dar am colaborat – cu ea, în acel moment de deşănţare febrilă. Înainte de a coborî, la Medgidia, unde locuia cu soţul ei (pe care îl calificase drept un „tăntălău”), mi-a spus:

– Să nu uiţi, mâine, în Constanţa, la statuia lui Ovidiu! Şi să faci rost de o garsonieră pentru câteva ore, ai tu vreun prieten…

Am dat din cap, aprobator, dar după ce am văzut-o pe peron, chiar în momentul în care trenul se pregătea să plece, am deschis geamul şi am strigat din răsputeri:

– Nu vin! Nu vin!

Apoi am închis repede geamul, ca un laș, şi am tras perdeaua.

Aceasta era starea de spirit în care mă aflam pe atunci. Într-o bună zi, a sosit în vizită la redacţia revistei Tomis o poetă din Bucureşti, inteligentă şi urâtă ca dracu’, al cărei nesaţ sexual devenise legendar. Ea era, în acelaşi timp, o persoană influentă, pentru că făcuse în tinereţe jocurile partidului comunist.

La Constanţa urma să stea trei zile. Şefii mei îşi făcuseră iluzii în legătură cu această vizită, sperând că poeta, impresionată de ospitalitatea noastră, va interveni la conducerea Uniunii Scriitorilor şi la CC (al PCR) pentru ca revistei Tomis să i se dea un mai mare sprijin financiar. În timpul primei întrevederi, faimoasa nimfomană a pus ochii pe mine – şi s-a înţeles, din priviri sau prin bileţele, habar n-am – cu redactorul-şef şi cu redactorul-şef adjunct să-mi dea mie misiunea de-a o însoţi prin oraş. Aceştia, la rândul lor, m-au luat la un moment dat deoparte şi mi-au cerut, cu un fel de disperare, să am grijă de preţiosul musafir şi să-i îndeplinesc toate dorinţele.

Toată după-amiaza, până seara târziu, am plimbat-o pe poetă prin oraş şi pe malul mării, am dus-o la cele mai pitoreşti localuri, am intrat cu ea prin magazine. În cele din urmă, ea mi-a cerut să o însoţesc la hotel şi mi-a propus să şi urc până la ea, în cameră, ca să bem împreună un pahar de vodcă (explicând că avea o sticlă de vodcă în valiză). Din politeţe, dar şi sub presiunea a ceea ce mă rugaseră şefii, am acceptat. Ţin minte ce simţeam îndreptându-mă împreună cu ea spre hotel: că sunt un miel dus la tăiere. Mi-era o milă fără margini de mine şi mi se făcuse un dor sfâşietor de Domniţa. Am ajuns în holul hotelului, ea exuberantă, eu negru de supărare, dar încercând să par curtenitor. Când poeta s-a dus la recepţie şi a cerut cheia camerei (cu vedere la mare) care-i fusese rezervată, profitând de faptul că recepţionera îi explica ceva în legătură cu serviciile oferite de hotel, eu m-am strecurat afară şi…

Pare absurd, dar am luat-o la fugă. Nu mă urmărea nimeni, ajunsesem după câteva minute departe de hotel, dar încă fugeam, înspăimântat. Eram fericit că evadasem, dar, în acelaşi timp, râdeam de mine însumi, înţelegând în ce situaţie caraghioasă mă aflam, alergând într-un asemenea hal, de frica unei femei care nu voia decât să se culce cu mine.

P.S. Poeta n-a mai stat trei zile în Constanţa, cum anunţase. A plecat furioasă, a doua zi dimineaţa.