Alex. Ștefănescu 
Zilele trecute, mi-a telefonat Kera Calița. Ce surpriză! A fost ca și cum mi-ar fi telefonat Manon Lescaut sau Anna Karenina. Sau… Chera Duduca din romanul Ciocoii vechi și noi al Nicolae Filimon. De ce? Pentru că, în mintea mea, Kera Calița este un personaj literar, o ficțiune, deși există în realitate. Numele ei din cartea de identitate este Aurora Nicolau. Această Aurora Nicolau, femeie cu studii superioare, cultivată și rafinată, și-a construit o identitate de personaj din vremea domniilor fanariote. Ea vrea să ne aducă aminte cum trăia lumea bună în România cu mult înainte de instaurarea comunismului: cum se îmbrăca, cum mânca, ce muzică asculta.
În apropiere de Parlamentul României, în spatele unor blocuri sinistru-somptuoase, construite în timpul comunismului, se află o clădire enigmatică. Din ea răzbat muzici bune pentru dănțuit sau pentru încântarea unor urechi delicate, clinchete de tacâmuri de argint și de farfurii de porțelan, voci și râsete plăcute, de oameni educați, care știu măsura în tot ce fac. Dacă te lași mânat de curiozitate și intri în această clădire, numită de cunoscători „Locanta Jariștea”, descoperi o sală imensă mobilată ca în anii 1900: cu mese mari și grele, cu scaune care sunt mai degrabă jilțuri decât scaune, cu tablouri de mare valoare, cu orologii cu pendulă care bat un alt timp. Iar jupâneasa care se înființează imediat ca să te întâmpine, blagoslovindu-te pe tine și pe cei cu care mai ești cu formule de adresare ca „evghenisiți boieri”, „seimeni”,„ fețe velite și împărtășite”,„bonjuriști”, „demoazele”, „cuconițe” sau „mavrofori”,se numește Kera Calița! Ea este, deci, legendara Kera Calița, femeia trupeșă și senzuală, frumoasă foc, îmbrăcată în rochii de boieroaică și purtând de fiecare dată altă pălărie, din colecția ei de 300 de pălării aduse parcă de un misit cu poștalionul de la Paris.
Aurora Nicolau, alias Kera Calița, are o întinsă cultură și un mare talent de actriță. De 25 de ani, ea joacă, seară de seară, cu o vervă artistică neîntrecută, rolul boieroaicei dintr-o Românie care nu mai există, dar pe care o păstrăm în memoria noastră culturală și poate chiar în sânge (altfel nu s-ar explica de ce, ajunși la Jariștea, avem sentimentul că ne-am întors în timpul nostru, după o lungă rătăcire prin istorie). Restaurantul ei nu este doar un restaurant, ci și o mașină de călătorit în trecut, afacerea ei nu este doar afacere, ci și o aventură în căutarea a ceea ce a fost frumos în țara noastră și s-a pierdut.
Ce voia să-mi spună la telefon Kera Calița? De ce m-a căutat? Ca să mă invite la lansarea unei cărți a ei. Bineînțeles că am să mă duc. Și am să și vorbesc la acea lansare. Iar la sfârșit am să o „firitisesc” pe autoare.
