Depouri

Amintirile dispar odată cu lumina, când vine noaptea ele se fac mici, mici ca niște păsări abia creionate care se pierd pe plaja tristă a vieții, la fel ca autobuzele sau alte mijloace de transport în comun pe care după ora 10 p.m. apare un scris verde pe geamul din față: Se retrage sau: Spre depou; toate spre capăt de linie.

Am locuit foarte mulți ani lângă Depoul Victoria, mai mult de atât, treceam zi de zi pe lângă el, pe strada Argentina, Aleea Alexandru, în drumul meu silnic spre serviciu, și cu toate astea nu m-am oprit niciodată, până azi. Îmi aminteam de profesorul de geografie din școala generală care la începutul anului ne întreba: Ce vedeți când spun geografie fizică sau Ce vedeți când spun geografie umană? Ne punea mai ales să dăm exemple și să stabilim clar ceea ce este natural și artificial, iar la sfârșitul lecției se declara mulțumit.

Ei bine, ce văd când spun depou? Văd linii de cale ferată, metalice, lungi, drepte, lucioase, șerpi care strâng noaptea la cuib tot ce au agonisit în timpul zilei, trenuri, tramvaie. Spun asta cumva să-l liniștesc în mintea mea pe profesorul de geografie care ar fi fost total decepționat dacă ar fi aflat ceea ce gândeam cu adevărat. Când spun depou îmi imaginez amintiri care vin acasă, care se strâng toate ghemotoc într-un limbaj comun al trecutului, niște elefanți pe moarte care-și simt sfârșitul și se duc spre cimitir. Tot ce am acumulat în timpul zilei, trenuri si tramvaie metaforice se duc încet, încet, muribunde spre depou. Aici se adăpostesc precum copiii fără mamă, aici se întrețin amintirile șubrede, aici se îngroapă. Un fel de matcă, un fel de placentă sau loc de veci.

Dar îmi plac și machetele la fel de mult, în gara Sinaia, la Muzeul Trenulețelor, o lume în miniatură te face să vezi mult mai bine depoul, să-i intri în măruntaie, lucru pe care la un depou în mărime naturală nu-l poți face întrucât e păzit și nu ești autorizat. Fiică-mea când era mică avea un trenuleț de plastic cu șine, gări, copaci, impiegat, călători, depou și multe alte jucărele care-l însoțeau, bariere, semne de circulație, pod, tunel, pe care-l întinsese într-o cameră la etaj și de câte ori  ajungea acolo călătorea împreună cu taică-său care lăsa orice să-i țină companie într-unul din vagoane. Ei îi plăcea depoul, și de fiecare dată când o prindea noaptea ducea trenurile la culcare, după care se spăla, se schimba și se culca și ea, privind din pat lumea de pe covor care se stingea și ea odată cu becul.

Amintiri, precum aceasta cu fetița jucându-se cu trenulețul electric clocotea ca apa într-un ibric de cafea până s-a evaporat și aburii i-am inhalat chiar aici pe pagină, apoi mirosul de cafea e persistent, îmi vine și el în minte pentru că taică-său de câte ori se așeza pe parchet lângă ea îmi cerea să-i fac o cafea.  Și mai mult de atât, de câte ori merg cu trenul și are vagon restaurant inevitabil beau un espresso sau cafea turcească, de aceea zgomotul roților de tren, fie și numai imaginar, îl asociez cu miasma boabelor etiopiene.

Acum un an am fost la Viena, bineînțeles cu trenul. A fost o nebunie, mi-a plăcut foarte mult și m-aș mai duce oricând. Trecând repede peste plângerile soțului meu: că facem 20 de ore, că el se duce cu avionul și ne așteaptă la gară, că nu are duș ș.a.m.d. l-am prins de mână și i-am spus: Nu știi ce pierzi! S-a uitat fix în ochii mei aproape înghețat, nu se aștepta să-l prind brusc de mână. Acum povestește tuturor amicilor ce frumos a fost și i se pare una din excursiile cele mai reușite chiar dacă nu prea a dormit.

Gările Vienei sunt opere de artă, însă depourile sunt toate la fel, banale, miros a ceva specific, a ulei ars, a ceva rânced, alterat, consumat, finalizat, și nu mă refer la călătoriile pasagerilor care lasă în aer și ele un iz anume de sfârșit, ci efectiv la ulei de transmisie sau alți lubrifianți ca totul să meargă bine. În depou asta se face, se analizează defectele, se unge, se pansează, se pune pe linie moartă ceea ce nu mai e funcțional, un fel de creier prin al cărui filtru sunt oprite impuritățile. A doua zi totul trebuie să fie pus la punct, retușat, poate chiar înnoit. Și amintirile se pot, la o adică, băgate aici, la remaiat deșirăturile pe care le lăsăm prin locurile pe unde mergem.

Când pronunț cuvântul depou, pentru început nu știu exact de unde să-l iau, apoi ceva umblă prin mine până scoate prin pori la aer curat toate imaginile pe care cândva le-am văzut și din care au mai rămas câteva prin colțurile minții, ceea ce face situația ciudată e faptul că amintirile uneori se depun pe ochi precum o membrană care acoperă realitatea imediat înconjurătoare și-atunci se spune că e vorba de reverie. Din acest lapsus nu se iese foarte ușor, sunt cazuri când ne amintim după câteva zile sau chiar deloc, de asemenea există superstiția că trebuie să mergi prin cameră sau prin locurile unde te-ai gândit ultima oară la acel fapt, culmea că funcționează, de unde cred că o amintire lăsată undeva chiar te așteaptă acolo unde ai uitat-o, apoi o poți relua fix din acel punct ca și când nimic nu s-a întâmplat, pare firesc, pare nebunesc, dar asta e firea umană.

Să o iau pe rând: amintirile de care-ți vorbesc prietenii iar tu nu le mai ții minte și ei insistă și spun, ai fost și tu, ai fost și tu, iar tu te uiți încurcat cumva în tine ca la un trup care nu-ți aparține, fără acele amintiri legitime ești altcineva, o specie nouă care nu mai ai de-a face cu tine la 20 sau 10 ani, aceste amintiri orfane au rămas pe drumuri. Apoi sunt amintirile cerșetoare, care zi de zi apar în fața ta din senin ca milogii, urât mirositoare și de care fugi, chiar numai dacă te atinge din greșeală strâmbi din nas. Amintirile mele sunt numai de nota 10. Triste sau vesele au cele mai mari cote la care puțini ajung. Nu știu dacă am amintiri fericite, fericirea, din ce spun alții, e ceva ce nu există, undeva într-o casă sau în viața unui om, să ai din belșug iubire și bani, să nu faci nimic, să lenevești la soare, să fii servit, îmbătat de toate, adorat, strivit de belșug, veselie, sau poate că am trecut prin toate astea, dar nu asta e fericirea spre care tânjesc. Tânjesc spre liniște, spre liniștea incomensurabilă a unei vieți care nu poate fi trăită pe Pământ decât în foarte, foarte puțini oameni care-și deschid pieptul cât un lan de grâu și-ți dă voie să alergi, să te joci, aici nu cazi, nu te împotmolești, nici de la beție, nici de la iubire, ești permanent treaz, nu mori nici în gând.

E un timp al cititului, la fel cum îți dau dinții, la unii mai devreme, la alții mai târziu, e un timp al scrisului care are aceeași unitate de măsură care nu depinde de tine. Te aștepți la marii scriitori să zică: eu am citit dinainte de-a merge la școală, și asta imediat îți sună a regret, în mine, de exemplu, începe și bate un clopot de panică care s-ar traduce prin cuvinte: vai ai stat prin toți copacii când alții învățau să citească, vai ce părinți nedestoinici, nu m-au pus la treaba, dau vina pe ei, pe mine, pe trecutul pe care nu-l pot schimba. Cât m-ar fi obligat apoi la școală să citesc lecturi suplimentare, pentru că da, lecțiile din manual le citeam, tot din Cuvânt Înainte copiam, cât mă obliga tata cu Cei trei muschetari, cu Misterele Parisului, degeaba, aveam biblioteca plină și nu mă atingeam de ea ca de un animal cu râie, sau mai degrabă o ajutam pe bunica să-i țin un pui dacă avea vreo problemă, era zgâriat sau mușcat de vulpe să-l ungă cu tetraciclină, până când într-o zi de vară. Îmi amintesc că era cald, restul a venit de la sine, am trecut prin fața uneia dintre biblioteci, singură, fără frică, deși monstruozitate ei era vădită, un taur imens care abia aștepta să mă terfelească. Și m-am lăsat răpusă, dar în niciun caz de cărțile pe care ei mi le recomandau ca fiind pentru vârsta mea sau că m-ar fi ajutat la școală, am ales Polemici, George Călinescu, și ca să dau un citat din minte: Oriunde găsești o contradicție.

Și așa, la masa din grădină, simțeam cum personaje care trăiseră cândva nu doar în acea curte, ci din toată zona ieșeau sub formă de aburi prin pământul toamnei de-acum arat, toate la un loc formau o singură existență, doar un singur gând se înfiripa în mintea mea și părea mai mult că tot acest spirit mă aștepta demult și mă îndeamnă să scriu retrasă în mine ca la un depou ce devenisem peste noapte. Și chiar dacă, îmi place să spun, niciodată nu am avut instinct gregar, eram de-a dreptul topită, oricât aș fi călătorit sau oricât aș fi învățat, dacă m-ai fi întrebat ce mănânc, mâncam ca ei, mă comportam ca ei. Chiar dacă trupul, și-n clipa de față, are alte deprinderi, alt limbaj, sufletul nu mă iartă, el e acolo cu toată lumea din care veneam.

Liliana a murit !

Striga mama să o aud din locul în care eram, moartea ei era previzibilă, era bolnavă de un an, sau cel puțin așa știam noi, avea câteva diagnostice din care nu putea scăpa, de două săptămâni era la terapie intensivă, conectată la tot felul de tuburi, aparate. Trist a fost că din cauza epidemiei nimeni nu avea voie s-o viteze, oricum nu aveam ce vizita decât un corp intubat pe un pat de spital, Liliana murise demult. Când am auzit vocea mamei nu m-am clintit, aveam amândouă haine de înmormântare pregătite din timp undeva puse bine pe un scaun în camera de la strada, îi spusesem eu, le duc mai departe să nu le văd toată ziua. Răscolisem cu vreme în urmă, când o internase fără conștiință, aproape în comă, prin toate șifonierele după eșarfe, bluze, orice ar fi fost, negru să fi fost. Am găsit destule, mai ales că soră-mea purta negru fără motiv de tristețe mereu și cu timpul se plictisise de culoare și adusese la țară valize întregi, când am început să caut haine a fost ca și cum am dat de-o comoară. La rândul meu o sun pe soră-mea:

Liliana a murit!

Verișoara noastră primară cu care ea făcuse școala generală, chiar stătuseră în aceeași bancă se dusese în timp ce cronica morții ei fusese anunțată cu două săptămâni înainte. Părinții Lilianei, încă în viață, se pregătiseră din timp pentru înmormântare și plânseseră dinainte, astfel că în ziua cu pricina lacrimile lor se terminaseră. Când am ajuns la casa lor, unde Liliana era într-o cameră mică, rece, necuprinzătoare, sau poate că moartea nu avea nevoie de spații largi, în sicriu era și o poză de-a ei din școală primară în care zâmbea, larg, ștrengărește, câteva femei stăteau pe scaune la fel de mici lângă ea, supravegheau fumul, muștele care tot intrau sau pur și simplu vegheau, știți cum, așa cum se veghează la înmormântare, în liniște și mărinimie, m-am simțit tot una cu lumea, și din cauza culorii comune a hainelor. Ceva plana peste noi toți și ne unea și ne dădea același chip, chipul morții. Nu erau oameni mulți, Liliana trăise la țară numai câțiva ani ai copilăriei, nimeni nu o știa, nu avea prieteni. Părinții Lilianei îl plătiseră cu bani grei pe soțul ei să le-o aducă acolo, să nu o îngroape în București. De câte ori fratele mamei venise la ea, mai ales în ultimele două duminici, cu diverse treburi pentru viitoarea înmormântarea, îl auzeam spunând: Îi dau toți banii numai să ne-o dea. Și le-a dat-o. Liliana e acum la nici o sută de metri de ei pentru că cimitirul e în apropierea casei lor.

Însă vine o vreme când amintirile dispar, știm cu toții chinul, nu ne mai amintim un nume, un loc sau o întâmplare și intrăm într-un fel de travaliu, săpăm în conștiință tot felul de tuneluri cu tot felul de unelte ajutătoare, ne sunăm chiar amici, le punem întrebări, poate ei au stocat mai bine, și-atunci devenim altcineva, o specie nouă care nu mai are de-a face cu trecutul și practic lacuna dacă nu mai e restabilită seacă. Scobitura în van e preferabilă mocirlei, care miroase urât și are tot felul de vietăți ciudate cu care nu vrem să ne întâlnim. Iar eu la capitolul ăsta sunt  ca barza din grădina cealaltă care dă spre râu, unde toamna și primăvara când ploile sunt mai dese se formează o baltă, un fel de depou al gunoaielor care vin și pleacă nu doar pe apa sâmbetei, dar asta e altă poveste… și toată decăderea se petrece în liniște, iar liniștea aceasta sperie cel mai mult, un fel de elegie cu care nu vrei să ai de-a face, doar s-o citești, să nu o scrii, să nu fie a ta, fie că ea se exprimă în versuri sau furnicături e bine să nu-ți aparțină.

(sursa foto: http://hitachirail-eu.com/index.php/services/aftersales/depots)