Mariana Rogoz Stratulat 
Peste întinderi de ape
cad stele-ostenite
ducând în adâncuri
destine și veacuri.
Noaptea se-ntinde pe țărmul pustiu,
mă-nghite tăcută.
Aș vrea să nu știu,
că luna mă plânge lângă farul cărunt,
că umbrele-mi murmură
vechiul descânt.
Peste noianul de clipe
neliniști se-așază…
o lume-nvechită,
posacă și goală…
(sursa foto: pinterest.com)
