Mariana Rogoz Stratulat 
Își lasă noaptea pleoapele
peste crângul copilăriei
albit de vremuri și uitare.
Fiecare copac păstrează atingerea
brațelor mele,
căldura obrazului
pe scoarța încrețită de-amintiri,
fiecare fir de iarbă îmbrățișează
urma pașilor mei mărunți,
timizi…
M-așez tăcută lângă timp,
închid ochii și…
…o fetița firavă, cu priviri adânci
cât liniștea stelelor,
își strigă îngerii
să le citească povești nemuritoare
cu elfi și zâne, cu murmur de izvoare…
Luna îi lumina chipul
și zâmbetul;
greierii cântau oda bucuriei,
iar fluturii valsau speriați
efemeritatea clipei.
Târziu, tot mai târziu,
când zorii își mijeau lumina,
adormeau în cartea veșniciei…
…câteva raze jucăușe s-au rătăcit
în umbra genelor…
(sursa foto: pinterest.com)
