Literatura de azi 
Trecerea timpului a smuls întotdeauna jalnice vaiete, tânguiri și gemete, bocete tragice, efect și consecință a conștientizării fragilității ființei umane în raport cu ireversibilitatea timpului, resimțit ca eterni- tate. Timpul, spune Bossuet, imită prin succesiune ceea ce nu poate egala prin permanență. Repetăm la nesfârșit secvențe trăite anterior de generațiile care ne-au precedat, reluând pe cont propriu, cu iluzia primordialului și unicității. Deci ele, aceste repetări, devin unice prin trăirea proprie, prin înscrierea în destinul care ne singularizează în raport cu sine, cu lumea, cu ceilalți.
Vameș al timpului scurs, al timpului care a trecut și l-a petrecut, se simte Puiu Răducan în volumul cu același titlu, volum ce reunește mici tablete ca niște poeme în proză, care surprind stări, trăiri, atitudini ale eului pentru a le reda și înscrie într-o scriitură confesivă ce dă seamă de efectele trecerii asupra vieții, ființării, precum și de consecințele asupra destinului care dublează și iluminează viața, o orientează și îi dau nu numai un sens, ci o și poate transcende. Anotimpurile devin metafore ale vârstelor, semne ale trecerii în veșnică rotație. În E toamnă, Doamne, și mi-e toamnă, sensurile sunt transparente. Spectacolul autumnal este fundalul natural, peisajul care reflectă toamna din suflet, care acompaniază într- o perfectă simultaneitate, toamna sufletului, răsfrângându-i emoțiile și risipind în lume stările și sentimentele: „E toamnă, Doamne, și mi-e toamnă! Unde ești tu, cânt al verii? Mi te-au furat! Ai dispărut din desenul memoriei brumărite acum! Of, Doamne! Mi-e toamnă! (…) Am strâns în cârcă o brumă de ani, care a început să devină apăsătoare”.
Există un țipăt interior, ca-n tabloul lui E. Munch, țipăt care nu poate depăși băierile și nici barierele timpului. Implozia îl face pe trăitor martor al dezastrelor interioare. Petalele peisajului („Roua cu buze argintii se așază mereu pe cumpene de fântâni, iar vântul cu obraji de brumă catifelează datoria recoltei. Glasul frunzelor fugite din pomii care-și țineau roadele-n pumni, mărturisesc păcatele vântului vânăt. Adierea nichitastănesciană ne aerisește sufletele. Până și noi ne schimbăm hainele de teama zgribuliciului, dar nu ne predăm lui și nici brumei. E toamnă, Doamne, și mi-e toamnă!”) picură în sufletul înfiorat fără a reuși să găsească nici echilibrul, nici armonia. Trecerea este reală, ireversibilă și ireparabilă. Doar memoria afectivă reține umbra trecerii clipei.
O izbucnire din virtualitatea dorinței în entuziasmul real al lumii este primăvara, „dulce primăvară”. Detaliile fac parte dintr-un spectacol fastuos cu care natura, indiferentă întotdeauna, se îmbracă și se dedă risipei: „Umblă magnolia în grădina gătită de sărbătoare. Vântul fumuriu mângâie alunul din poala grădinii. Gâzele dorm încă. La fel și fluturii (…). Viorelele, tămâioarele colorează mărăcinii în somnolență dulce”. Risipa este parte a unui mister, a miracolului – „dezlegarea la viață”, Învierea, prilejuind exultarea entuziasmului: „Hristos S-a înviat!”
Sunt și meditații asupra apusului, incluzând denotația și conotația, asociind sfârșitul zilei crepusculului vieții. În fața timpului, ca în fața eternității, Puiu Răducan manifestă, deopotrivă, insurgența și bucuria celui ce se crede nemuritor, afirmându-și astfel victoria:
„Bine ai venit la noi, veșnicie!” Veșnicia lumii și efemeritatea individului, ram al unui copac care rezistă furtunilor, dar nu poate rezista la infinit intemperiilor, sunt reflectări ale conștiinței care acceptă datul sorții și îi opune creația de valori spirituale: „Muzele din crânguri cu aripi la glezne și umeri au devenit reumatice. Afară mă plouă! Și înăuntru”…
Uimiri, extaze, rezerve, revolte și insurgențe, stări și așteptări, constatări ale trecerii și petrecerii în/prin timp constituie evantaiul acestor poeme în care Puiu Răducan exersează cadențele și ritmurile limbii române în încercarea de a găsi, prin sonoritate relevantă și semnificație revelatorie, cuvântul care să-i exprime adevărul.
Ana Dobre
