Mariana Rogoz Stratulat 
Treceau pe-alei oameni
cu umbra în spinare…
Împărțeam tuturor amintiri și poeme
din orașul singurătății,
în care rândunelele ciugulesc lumina
din palma asfințitului.
Vântul mi-a furat toate manuscrisele
din cavoul bunicilor,
toate frunzele scorojite
din visul ciudat al copacilor
și toate ploile
ascunse în dulapul de abanos
al nopților cu văluri de vestală.
Sub cer, târziu, am îngropat
iubirea
– veche amăgire -,
cu un cuvânt am destrămat
misterul
umbrelor pierdute
în insula exilului
– tristă nălucire.
Treceau pe-alei îngeri livizi,
fără aripi,
ducând ofrandă, sus,
lui Dumnezeu,
fericirile și nefericirile lumii
îngrămădite în deșertăciunea
unui singur cuvânt.
