Epistolele scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu (8.12.1876 – 5.03.1955) ca și autobiografia ei pot fi socotite un adevărat preambul al literaturii ei viitoare, pentru că, după cum prozatoarea însăși mărturisea, „autobiografia mea literară cu cea personală se confundă inextricabil. Unitate şi dedublare: cu fiece moment de viaţă îmi trăiesc existenţa artistică – totuşi nimeni nu şi-a izolat mai absolut eul artistic de existenţa cursivă”.1
Și, de aceea, vă supunem lecturii fragmente din scrisori & autobiografie, socotind că romanele ei sunt deja parcurse de cititoarele & cititorii Literatura de azi.
***
Mă interesează mult şi sufletul celorlalţi, mă pasionează chiar, îi privesc neobosit şi ochiul meu vede firele cât de încâlcite care mână faptele lor exterioare şi viaţa lor internă. Dacă nu scriu încă de ei nimic, e fiindcă sunt la o epocă când sunt absorbită prea viu de mine. Cât va mai ţine? Nu prea mult.
Eu am un suflet de discipol, tot ce ştiu sau cuget îmi e puţin lucru când pot sta s-ascult şi să învăţ ceva de la alţii […]. Şi scrieţi-mi ceea ce vroiaţi. Eu aştept. E ceea ce ceream cerului. Să aştept ceva, orice, dar să aştept […]. Şi încă mă simt ca o carte deschisă pe care o răsfoiţi.2
*
Nu opun cotidianului niciun conflict, aşa de mult am sentimentul incompatibilităţii. În jurul meu nimeni nu mă bănuieşte, iar eu sunt absorbită de sforţarea de a mă conforma. Nu abdic nimic deoarece nu am precugetat niciodată. Sunt eu – inalterabil – care trec prin timp […] Mă cred încă exclusiv necesară cotidianului, am credinţa violentă că Arta e exclusivă… Ce aş regreta? Nu am renunţat la nimic. Aştept însă… aştept mereu ceva şi timpul la care… nu ştiu ce… Aştept numai cu pasiune.1
*
Am locuit apoi ani mulţi şi buni în oraşul Constanţa. Aproape fiecare zi, la un ceas al ei, mă purta spre port, spre dig şi far, spre mare, ca spre un minunat oficiu… cerul căpăta o ceaţă violetă de o nuanţă unică, vapoarele calme, sigure pe destinul lor, intrau şi ieşeau din radă. (…) Eu am sediul pe malul mării şi îl socotesc ca o onoare şi ca o compensaţie nelipsitelor decepţii ale omului riveran […]. Aici totul e străin, izolat, exilat chiar, dar am Marea.3
*
Socot romanul propriu-zis ca însemnând realizarea vieţii, deci a adevărului, în consecinţă ca pe ceva riguros şi grav. Nu asupresc, dar nu acopăr. Deoarece mi-am propus adevărul. Adevărul se cercetează la lupă şi la microscop. E bine ştiut că în acest fel apar toţi porii obiectului examinat. Severitatea mea e lupa de care mă servesc. (Hortensia Papadat-Bengescu despre severitatea cu care își privește personajele create de ea4)
1Autobiografie, Hortensia Papadat-Bengescu (Adevărul literar şi artistic, 1937)
2Scrisoare către Garabet Ibrăileanu
3Scrisoare către Camil Baltazar
4Interviu acordat revistei „Viața literară”, în 1926
Foto de pe eroiiromanieichic.ro