În perioada pubertății, în pieptul meu bătea cu mare zel o inimă de cavaler medieval. Eram, cu alte cuvinte, mereu „îndrăgostit”, invariabil de la distanță, îmi idealizam până la absurd obiectele pasiunilor mele respectuoase, transformate pe rînd în obiecte de cult. Puneam ochii, în timpul numeroaselor ceasuri pe care le petreceam pe străzile Clujului, rătăcind la întîmplare de cele mai multe ori, fără nici un rost, pe cîte o fată, mă țineam după ea, o admiram ce o admiram și pînă la urmă o „lăsam” să se îndepărteze, să se piardă în mulțimea trecătorilor. Într-o zi, împreună cu un prieten am „descoperit” un exemplar într-adevăr deosebit: era cam de vîrsta noastră, trebuie să fi fost o biată elevă și ea, dar ni se părea mai mult decît o domnișoară – o prințesă, o mică regină. Emana o firească noblețe, un aer de suverană binevoitoare (ce s-o fi întîmplat cu ea, Dumnezeule?). Am avut grijă să o revedem în zilele următoare. (În Clujul de atunci, cu foarte puțină dibăcie și cu ceva răbdare, puteai să vezi pe oricine, răbdarea în orice caz nu-mi lipsea, slavă Domnului, așa că…) Entuziasmul nostru nu slăbea, hrănindu-se dintr-un fel de contemplație religioasă: fata ni se părea întruchiparea perfecțiunii. Deveniserăm vasalii ei credincioși și, o!, cît de respectuoși – distanța era păstrată cu sfințenie – ai micii împărătese. Pînă cînd, săturîndu-se de atîta „evlavie”, prietenul meu a ținut să observe cu cinism că, în ciuda desăvîrșirii sale, chiar și ea merge, totuși, din cînd în cînd, la toaletă. Parcă m-ar fi lovit cu ceva în cap, așa de uluit, de năucit și de supărat am rămas: ca și cum mi s-ar fi dezvăluit un secret îngrozitor, ca și cum eu cu adevărat aș fi uitat că fata aceea nu era, oricum, un înger, ca și cum amicul meu ar fi născocit o calomnie monstruoasă, ar fi proferat o blasfemie. Cînd mi-am revenit, clocoteam de indignare și, un timp, am refuzat să mai vorbesc cu prietenul meu, „profanatorul”.
Valeriu Cristea 18.04.2026
Un cavaler medieval mereu îndrăgostit
