Alex. Ștefănescu 
În 1970 (eram încă student), mi s-a încredinţat o rubrică săptămânală de comentarii critice în revista Luceafărul. Ştefan Bănulescu, redactorul-şef al revistei, m-a chemat într-o bună zi la redacţie şi mi-a pus în braţe un teanc de cărţi, ca să am despre ce să scriu în următoarele săptămâni. Acasă, printre numeroasele volume lipsite de valoare, am descoperit unul care mi-a atras atenţia de la primele pagini:
„Fecioarele se încurcau în gene,
Motanii se frecau de damigene
Şi ne era la toţi atât de lene…”
Am făcut un coup-de foudre pentru acest poet (din Iaşi). Ulterior l-am şi cunoscut şi ne-am şi împrietenit (atât cât se poate împrieteni un critic literar cu un poet).
*
Emil Brumaru s-a internat la Socola! Vestea m-a zguduit. Marele poet a ajuns la un ospiciu! M-am suit imediat în tren şi m-am dus la Iaşi, iar din Iaşi am descins imediat la Socola, aşezământ care a devenit de-a lungul anilor un simbol al condiţiei de nebun. Numele sanatoriului este invocat uneori (nu de mine) chiar şi în certurile conjugale:
– M-ai înnebunit, nevastă! Din cauza ta, o să ajung la Socola!
La faţa locului, mi-am dat seama repede că nu era vorba de nimic grav. Emil Brumaru era doar deprimat şi avea nevoie de linişte, astfel încât ceruse (el şi nu altcineva) să-şi petreacă două-trei săptămâni în acel loc izolat, umbrit de arbori bătrâni şi solemni.
N-am pierdut ocazia să-l tachinez:
– Ştiu de ce te-ai internat aici. Vrei să semeni cu Eminescu. Mai rămâne să-ţi laşi mustaţă…
Emil Brumaru n-a gustat deloc gluma. Era în 2006. Peste doi ani, când a început să colaboreze cu talentata prozatoare Veronica D. Niculescu, am adăugat:
– Deci, Veronica. Vrei ca asemănarea să fie completă…
Nici această nouă remarcă nu i-a plăcut.
Dar să ne întoarcem la vizita mea de la Socola. Privind în jur, mi-am dat seama că degeaba era poetul doar deprimat, ca atâţia dintre noi – decorul era acela al unui balamuc lugubru, de pe vremuri. Încăperea rezervată lui Emil Brumaru, cu pereţi de piatră şi cu gratii la ferestre, mică, întunecoasă, semăna cu o celulă de închisoare.
Stând pe patul lui de fier ca pe o canapea, poetul mi-a povestit, posac, o întâmplare de un haz nebun.
Uneori, el voia să iasă din curtea ospiciului şi să meargă la un chioşc din apropiere ca să-şi cumpere o „Eugenie” (biscuitul umplut cu cremă de ciocolată, modest, dar bun, care, în lipsă de altceva, a încântat generaţii la rând în timpul comunismului). Portarul, însă, reacţiona cu o fermitate mecanică şi nu-l lăsa să iasă.
Emil Brumaru a încercat să-i explice:
– Eu nu sunt un nebun ca toţi nebunii. Am venit aici de bună voie, ca să mă odihnesc. Sunt poet…
– Nu eşti poet, i-a spus portarul sarcastic. Eşti Andreea Marin! Şi nu-ţi dau voie să ieşi în oraş!
Emil Brumaru s-a plâns atunci psihiatrului său care, om cu umor, i-a eliberat o adeverinţă:
„Se adevereşte prin prezenta că domnul Emil Brumaru nu este Andreea Marin. Este poet şi are dreptul să iasă din curtea spitalului ori de câte ori doreşte.”
L-am rugat pe Emil Brumaru să-mi dăruiască mie adeverinţa, ca să o reproduc în ediţia a II-a a cărţii mele, Istoria literaturii române contemporane. Ceea ce el a şi făcut.
*
La un moment dat, Gabriel Liiceanu mi-a cerut sfatul: ce poet ar putea să apară într-o colecţie de lux la Editura Humanitas, după Nichita Stănescu. I-am răspuns fără să ezit:
– Emil Brumaru.
Gabriel Liiceanu mi-a propus să scriu eu prefaţa şi să fac selecţia textelor, dar, înainte de asta, să-l pun în legătură cu poetul.
I-am telefonat lui Emil şi i-am explicat ce şansă rară are, de a publica o carte la o editură de mare prestigiu. El s-a bucurat şi mi-a mulţumit pentru vestea bună. L-am prevenit că a doua zi o să-l sune chiar directorul editurii.
Ceea ce s-a şi întâmplat. Emil Brumaru, care tocmai urmărea la televizor un meci de fotbal, a ridicat receptorul şi s-a simţit emoţionat auzind vocea gravă, bărbătesc-melodioasă a lui Gabriel Liiceanu. Nici nu începuse bine convorbirea, când din televizor a răzbătut vacarmul care semnalează iminenţa unui gol.
– O clipă! a spus poetul şi, lăsând telefonul deschis, s-a dus să urmărească faza. Tentativa atacanţilor de a da gol a eşuat, a început un contraatac fulminant şi poetul… a uitat complet de telefon. Când şi-a adus aminte, era prea târziu.
Aşa a ratat Emil Brumaru ocazia de a publica o carte la Editura Humanitas. Iar Gabriel Liiceanu nu mă mai consultă niciodată în legătură cu poeţii care ar merita publicaţi.
*
Înainte de a fi un mare poet, Emil Brumaru este un mare cititor. Nu citește, ca mine (care am această obligație profesională), orice fel de carte. Citește doar cărți care îl încântă. Scoate din ele citate (pe care uneori le face cadou prietenilor), le comentează, le parafrazează, le invocă în scrisori. Dacă nu poate să-și procure o carte, intră în panică. Cere ajutorul mai multor prieteni simultan și, dacă întâmplarea face ca toți să i-o trimită la Iași, unde locuiește de mulți ani (după ce locuise în tinerețe în „rezervația naturală de îngeri Dolhasca”), nu i se pare un exces. Se desfată cu toate. În caz însă că nu obține niciun exemplar, suferă cumplit. Am fost de față odată când frumoasa lui fiică, Andreea Brumaru (ea însăși o poetă talentată, care însă amână să-și publice versurile), făcea investigații minuțioase într-o librărie, în căutarea unei cărți pe care și-o dorea foarte mult tatăl ei. Căutarea ei avea ceva febril, ca și cum ar fi fost vorba de o urgență.
Înainte de a fi un mare cititor, Emil Brumaru este un om care știe să se joace. Poezia sa, cu totul, este o plăcere de a trăi ritualizată, un joc inventat pe măsură ce poetul îl joacă. Dar și în viața de fiecare zi Emil Brumaru se joacă. Am numeroase amintiri în legătură cu arta lui de-a se juca. Un singur exemplu.
Odată, mergând la Iași, m-am întâlnit cu Emil Brumaru și m-am plimbat cu el prin oraș. M-am mirat că statuile nu-l salută și că tramvaiele nu opresc atunci când vrea el să treacă strada. Îmi place atât de mult ca poet, sunt atât de convins că este un clasic în viață, încât aș vrea ca tot ce mișcă (și chiar ce nu mișcă) în țara asta să-l respecte. Ei bine, acest clasic în viață ce mi-a propus? Să căutăm pe jos, așa cum alții caută bancnote pierdute, bucăți de sârmă! Mi-a și explicat de ce: pentru că sunt îndoite și încâlcite ca niște hieroglife și conțin, fără îndoială, mesaje secrete. Am intrat în joc și am descoperit ce multe sârme contorsionate sunt pe jos. Apoi, la un restaurant, poetul mi-a dat misiunea să duc „mesajele” unor doamne și domnișoare din București: Ioana Pârvulescu, Adriana Bittel, Marina Constantinescu, Constanța Buzea, Maia Morgenstern, Andreea Marin. Mi-a explicat, totodată, cui anume să-i dau fiecare sârmă și m-a pus să jur că nu voi încurca destinatarele între ele. Ajuns la București, m-am ținut doar parțial de cuvânt. Am înmânat hieroglifele de metal doar colegelor mele din redacție, ca să nu le mai caut pe celelalte, iar de împărțit le-am împărțit la întâmplare. Ce scandal a ieșit! Emil Brumaru a dat mai multe telefoane, ca să afle ce mesaj primise fiecare din divele lui, și s-a supărat foc când a aflat ce neserios curier fusesem.
Din tot acest joc de-a viața și de-a literatura, rezultă o poezie plină de farmec, o poezie deloc minoră, cum s-a spus, ci una eliberată de orice responsabilitate neliterară.
*
Mă număr printre primii critici care au scris despre cartea de debut a lui Emil Brumaru, Versuri, apărută în 1970. Aveam pe atunci 23 de ani. Din 1970 și până azi, am scris despre poezia sa zeci și zeci de pagini de critică literară, încercând să-i definesc individualitatea. La un moment dat, când mijloacele de exprimare pe care mi le oferea critica literară mi s-au părut insuficiente, am scris și un poem:
Brumaru are vergi cu care bate
Sălbatic epitetele prea dulci
Şi-un păr căzut, de mari şi vechi păcate,
În care nu e bine să te-ncurci.
El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi
Visând la fete roz din capitală,
C-un pix de-argint le face copilaşi,
Apoi, cerându-şi scuze, le înşală.
În fiecare număr din Rom. lit.
Îşi plânge-amar iubirile defuncte,
Iar noi mereu avem de-nlocuit
Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.
Înzăpezit printre scrisori de-amor
Originale, dar şi apocrife,
Brumaru-adună sârme vechi şi sfori
În care vede tandre hieroglife.
El criticilor nu le dă la cap
Cum fac atâţia scriitori români,
Ci stă cu ei închis într-un dulap
Pe întuneric două săptămâni.
Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,
Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc
Sau dacă de ceva îi operează,
Dar la ieşire criticii zâmbesc.
