Carmen Sorescu 
Văd lucrurile foarte clare din locul în care mă aflu: la o masă de lemn lângă o fereastră mare, de fapt, o ușă de sticlă pe șină care dă spre o grădină cu șase copaci mereu înfloriți, cu buchete generoase de flori mici, galbene, fără miros. De pe unul din scaunele asociate mesei de zece persoane privesc gardul, lumea este limitată și se răsfrânge fără să vrea înapoi spre mine, această împletitură de nuiele mă sechestrează și nu pot privi casele vecinilor și aleile care duc spre diverse destinații utilitare, magazin, teren de tenis, parc sau spre mica faleză. Gardul ricoșează libertatea în foile mele astfel că ele devin niște mări învolburate, albe, ciudate, nevrozate și fără pești, opusul celei din spatele casei. Pot presupune sau îmi pot imagina, chiar verifica ceea ce se află dincolo de această apărătoare, pot pleca câteva minute să constat că așa este, casele, străduțele pe care se aud mașini trecând cu viteză foarte mică din cauza denivelărilor puse pe carosabil special ca șoferul să încetinească se duc în depărtare, în locuri estompate de copaci mereu verzi, iar eu rămân la locul meu, o ființă infimă în acest univers tacit al caselor și aleilor îngrijite, ordonate cu rânduri de flori cât mai diversificate. Dacă de pe stația orbitală, măcar unul dintre astronauți ar privi pe fereastră, singura lui îngrădire ar fi doar întunericul și nici acela, pentru că persoana cu pricina ar avea la îndemână un binoclu infraroșu, atunci nu știu ce limită ar schimba traiectoria gândurilor lui. La o căutare pe Google am văzut fereastra stației, iar geamul reflecta interiorul navei, habitatul compus din laptopuri, câteva cabluri, o mână de astronaut. Am început să râd, la asta mă gândeam și eu, universul se reflectă pe sine. Suntem luați de această mișcare subtilă, dar permanentă a naturii, de curent, duși și întorși, și dacă într-o bună zi nu ne mai place nu ne rămâne decât să schimbăm. Dar ce putem schimba? Geamul schimbă lumina în spectrul bine cunoscut, colorat, cred că și omul are abilitatea asta demult, de-a trece prin el viața și de-a reflecta altceva, ceva ce tot el este, dar sub altă formă. Ajung tot la cărți!
Îmi place să nu mă opun naturii, îmi place să mă las încorporată și digerată cu tot ce presupune, bune, rele, căci ce aș fi numai cu bucurii sau ce aș fi numai cu tristeți, din mica mea experiență pot spune sigur: Când nu m-am împotrivit niciunei situații, așa cum nu mă împotrivesc gardului și m-am lăsat acaparată, a fost perfect. Pe criteriul tacit, invizibil, aproape umil, totul are un rost, ne ciocnim, ne atingem, ne intersectăm, ne rotim, ne rotim iar și iar. Astăzi sunt acest om la o masă de lemn lângă o fereastră mare, de fapt ușă de sticlă pe șină, mâine din corpul meu tumefiat aflat sub pământ un copac își va extrage nutrienții și voi fi mugure, poate floare, mă voi ofili, voi cădea iar, voi trece prin alt proces și tot așa, voi fi luată de vânt și dusă peste tot, voi ajunge pe Lună sau mai departe. După o vreme voi reveni pe pământ, îmi place să cred, mă voi întreba iar ce este viața, voi cunoaște alți oameni și nu voi ști de unde-i cunosc, pentru că-mi vor părea foarte familiari. Circuitul apei în natură este foarte asemănător, intrăm la reciclat în mod firesc, așa că nu vă mai faceți griji pentru ziua de mâine J. În curând se va legaliza, într-o țară de peste ocean corpurile umane se vor folosi ca fertilizatori (green burila) și toată lumea își face probleme de efectele nocive, de patogenii care ar putea afecta mediul, dar oare asta nu e de când lumea…
Uneori judecăm cu mâinile, vi s-a întâmplat? Alteori picioarele merg singure sau mai rău gândim cu picioarele, alteori vorbim prin tăcere sau suntem paralizați de o privire sau un cuvânt, uneori suntem iraționali, logica dispare sau de ce ar fi o logică, am învățat că și haosul are ordinea lui, că paralele se întâlnesc la infinit, că iubirea nu moare. Ar fi interesant de scris o culegere, Învățături de pe Terra (asta pentru cei care vor să populeze Marte J). În rest, ne place să primim câte un osișor de ronțăit, gen buchet de flori, dar ne place și să ne petrecem timpul instituționalizați, în școli, spitale, azile, biserici, cimitire, cartiere, piețe, ne place împreună. Singurătatea e relativă. Mă ridic de la masa mea, aparent izolată, cu gândul că oriunde e plin de oameni și aș face bine să mă gândesc mai mult la verbul a fi împreună. E tot ce pot schimba, să renunț la anumite lucruri pentru ființe, să văd fojgăiala umană și nu aleile cimentate. Oare de ce mi-a plăcut mereu să privesc pe unde calc? Noroc cu harta Google, în fiecare lună îmi face un scurt istoric al vieții, nu mai e nevoie de jurnal, îmi spune traseele, în ce stații am așteptat, câte minute, ce locuri am vizitat, câte ore am mers, unde am mâncat, de unde am cumpărat, câte ore am petrecut în mașină, de câte ori am trecut granița. Menționez, deloc în glumă, că această harta nu citește gardul, de câte ori mă localizează de la masa de lemn, spune că sunt dincolo de perimetru, și asta pentru că în spatele casei nu mai e nimic.
Nimicul acela arid care nu e prielnic nici mormintelor.
Într-o zi mergând prin acest parc apropiat, de fapt atât de apropiat încât uneori am impresia că locuiesc în el pentru că de la ușă până la gazon sunt doar câțiva pași, am găsit un guguștiuc rănit, eră căzut la pământ, aripa sângerândă, l-am luat repede în ideea de-al duce acasă să-i dau apă și să-l pun în cutia de zăpadă artificială pe care o aveam special făcută de ani buni mai ales pentru păsări deshidratate pe care le găseam, la fel, pe drumurile mele în parc, acum era ceva mai trist, pasărea fusese atacată de-o pisică, aparent nu era rău. Am mers cu păsărea în palmă nu mai mult de cinci minute și când să deschid ușa casei a murit, exact așa în palma mea. Am îngropat-o în spatele casei, în acel nisip roșiatic care se întindea kilometric, însă a doua zi pasărea fusese dezgropată de vântul care suflase peste noapte, particulele de nisip fuseseră pulverizate încet dar foarte sigur. De-acum pasărea stătea în bătaia soarelei, nu era în putrefacție, se usca pur și simplu… Nu am schimbat nimic, am lăsat natura să fie la ea acasă.
Nu este o legendă ci o poveste adevărată, asta numai dacă o legendă nu are mereu un sâmbure de adevăr nealterat de trecerea anilor, și eu chiar asta cred, că orice mit păstrează undeva în adâncul lui esența unui adevăr curat: A fost odată ca niciodată o regină, iar cum era legea în trecut: Familia regală nu putea fi atinsă! Cine ar fi îndrăznit să atingă o persoană din familia regelui era condamnat la moarte, atât cel care ar fi săvârșit gestul cât și familia acestuia. Într-o zi regina călătorea pe unul din fluviile dintre orașele pe care le conducea împreună cu soțul ei, barca în care era s-a lovi de pietre și s-a spart, nimeni nu a sărit să o ajute, regina a murit cerând ajutor, dar nimeni nu avea voie s-o atingă. Cu prețul acestei morți legislația se schimbă, de atunci oamenii au avut voie să atingă regii, azi sunt chiar zile speciale, cumva a porților deschise, când oamenii pot atinge familiile regale, prilej de mare bucurie. În general, moartea schimbă legislații mai mult decât viața.
Fiica mea care a făcut de curând 11 ani, obișnuiește și acum să avem, înainte de culcare, momentul filosofic, exact atunci când suntem în pijamale, băgate sub pilotă, cu becul stins. Nu-mi amintesc care a fost primul context dar facem asta de când lumea, e un reflex, să dezlegăm la ora somnului crize existențiale. Începe: Azi când veneam de la școală mă gândeam ce e viața? Mă apucase așa un fel de frison și am întrebat asistenta (bus assistant) Ce e viața? Și ea a zis: Un cadou de la Dumnezeu. Tu ce crezi? De ce eu și nu alta? Eu am zis: O întâmplare. Ea continuă: Eu cred că viața e moartea… nu? că nimic nu are rost și că toți o să murim, eu sunt singura din familie care mai rămâne să fac copii, să duc familia, dacă Andra nu face, Cristina la fel. Da, baza e în tine!, i-am răspuns. Și când am zis baza e în tine deodată s-a schimbat la față și parcă viața căpătase un sens pentru ea, parcă viața nu mai era din prima moartea. Eram amândouă sub efectul înmormântării pisoiului soră-mii, imaginați-vă: O grădină în decembrie, toate frunzele uscate pe jos, pământul foarte tare și uscat, toți copacii goi în jur, ei toți, familia, îmbrăcați cu haine groase, fiecare cu câte-o lumânare într-o mână și cu cealaltă ținând paravan contra vântului, soră-mea cu pisoiul în brațe așezându-l în groapa săpată de cumnatul meu la rădăcina unui tei, singurul tei din curte; era imaginea care nu ne dădea încă pace. Pisoiul fusese ca un copil pentru ei, acum îl duseseră la țară, i-au săpat o groapă în această grădinița cu flori, i-au pus crizanteme, lumânări, scoici, tata îi făcuse cu mâna din scaunul cu rotile și plânsese irepresibil numai la gândul că toți vom muri. Deși pisoiul trăise numai la București și nici nu cred că tata îl atinsese vreodată, efectul morții acestui animăluț nu înceta să declanșeze în el tot felul de tribulații, mama ca de obicei fusese cea mai puternică, se ocupase între timp și de prepararea mâncării. Va ninge în curând, totul se va acoperi… dar nu și amintirea! La primăvară vor face un sanctuar special pentru el, împrejmuit. Pisoiul trăise aproape 20 de ani, îl știam și eu din 2000 când l-a adus prima oară acasă, de atunci în fiecare an, pentru că doar o dată pe an ajungeam la ei, în semn de solidaritate și recunoștință, pisoiul venea și mi se așeza în poală, eram singura care avea parte de acest tratament și gestul lui spunea clar: Te recunosc.
La întrebarea: Ce e viața? Ajunsesem la concluzia că răspunsul e moartea, și la întrebarea: Ce e moartea, ajunsesem la concluzia că viața, apoi nu ne-a rămas decât să ne spunem noapte bună și să ne afundăm într-o lume inexistentă, fără simțuri, fără viață, fără moarte, într-o lume imponderabilă, unde ne putem schimba chiar și forma.
Mâine îi voi spune că viața nu este decât bucătăria unui restaurant în care speli vase neîncetat, când termeni mai intră cineva și mai aduce pe o masă cu roți, de metal, industrială, alte farfurii, pahare și tacâmuri, iar speli și iar mai sunt aduse altele, după care când se sfârșește ziua trebuie să cureți chiuveta, faianța, gresia, să lași curat pentru a doua zi. Într-o zi vasele nu mai vin. Rafturile sunt aranjate, totul sclipește, te uiți spre ușă și aștepți. Aștepți. Ceva se va schimba.
