Aici, istoria e o femeie bătrână

            Așezată între India și China, Indochina e un ciudat „melting pot” al  Asiei.  Milioanele de zei hindu și umanul Buddha au amestecat pe rând în acest imens cazan religii, credințe, temple, jungla sălbatică și câmpurile de orez înecate în apă, care au fuzionat, creând un spațiu aparte. Aici istoria e o femeie bătrână care în secolul XX și-a măsluit înfățișarea, păcălind Indochina cu fardurile și opiumul colonialismului și apoi cu masca prefăcută a comunismului.

            O singură țară a reușit să evite contorsiunilor timpurilor moderne: Tailanda. Ghida noastră, care ne spune s-o numim Kit, își prezintă patria cu pasiune și mândrie autentică. La început ușor patetică, a știut repede cum să-și nuanțeze discursul cu inteligență și umor. Primele două zile în Bangkok ar fi fost o dezamăgire dacă nu am fi vizitat cele două faimoase temple ale lui Buddha și palatul regal. Bijuterii artistice viu colorate, echilibrate estetic, reușesc să te convingă că ai intrat într-o cu totul altă lume și că a meritat să traversezi jumătate din glob pentru a o vedea.

            Bangkok e un oraș congestionat unde e greu să respiri și dincolo de care încă nu poți anticipa plantațiile de orez și pădurile virgine întinse spre nordul Tailandei. Regele Rama al IX-lea ne zâmbește strâmb din miile de portrete care împânzesc orașul și întreaga țară. Un regat stabil și eficace, poluat totuși de un straniu cult al personalității. Doar imaginea lui Buddha e mai omniprezentă decât cea a regelui Rama al IX-lea, un om de 85 de ani căruia îi e frică să lase tronul fiului, un „play-boy” în care nimeni nu pare să aibă încredere. Informațiile pe care ni le dă ghida despre tron trec încet de la elogii și laude fără margini la rezerve și critici timide, făcute cu mâna la gură. Regele a fost dintotdeauna în aceste locuri o persoană divină, respectată și temută.

            Rama al V-lea a fost cel care a salvat Tailanda de la colonialism, la începutul secolului XX, negociind abil cu europenii, japonezii și americanii, cedând unul după altul teritorii mari din vechiul Siam, treptat transformat în Tailanda. O țară care seamănă cu o pădure de bambus, unduitoare în vânt sau, mai degrabă, cu o plantație sfântă de orez. Sunt lucruri pe care le vezi obsesiv de la un capăt la altul al țării: plantațiile de orez în tot felul de stadii de creștere și coacere, pentru că pot avea până la trei recolte pe an, și statuile  lui Buddha zâmbind bonom și dubitativ peste tot. Gigantice și poleite în foiță de aur ori mici până la mărimea unui degetar zăcând în tot felul de tarabe. Budismul instituționalizat în temple de către regi, călugări și misionari pare să fi ajuns și el o religie bună de închinat.

            Thailandezii sunt, fără îndoială, un popor credincios, 95% budiști, plini însă de superstiții, cu rădăcini adânci și permanente în hinduism, pe care l-au amestecat ciudat în filosofia budistă, împreună cu cele mai bune mirodenii de pe pământ. De multe sute de ani, aproape toți cei din Indochina se închină lui Buddha, însă în timp și-au prădat templele unii altora, de la nord spre sud, atrași de aurul cu care acopereau statuile marelui gânditor. Un gânditor sau un simbol n-ar fi trebuit să fie acoperit cu aur, dar atât i-a dus mintea pe credincioși. În România am văzut în ultimii ani mulți preoți purtând cruci de aur masive la gât, ca și acum asta le-ar fi dat mai multă credință și autoritate.

            Aproape toate statuile vechi a lui Buddha sunt decapitate. Fiind gigantice, cel mai ușor era de cărat capul. Thailandezii se plâng că au fost jefuiți de burmanezi, iar cambodgienii, de către thailandezi. Toți au ridicat orașe și temple budiste uriașe care au fost apoi atacate și jefuite de către vecini. Kit ne spune că nu avem voie să scoatem din țară statui cu Buddha mai mari de 18 centimetri, indiferent de vechimea lor. De ce am face-o? Piețele de antichități din New York sunt pline cu astfel de statui, unele foarte vechi, un semn al jafului care s-a produs în aceste locuri.

            În ultima seară în Bangkok, am avut parte de un masaj thailandez. Fiecare al treilea magazin oferă masaje.  Kit ne-a dus la unul de încredere unde habar n-aveam ce să comandăm. Cu sau fără aromoterapie, ulei, pietre încinse sau ierburi, un masaj thailandez durează două ore. Am vrut să scap cu o oră, dar Kit a strâmbat din nas și mi-a transmis clar că asta ar însemna o fușereală nedemnă de un adevărat masaj tradițional thailandez. Am acceptat, timorat și cu o mare îndoială în suflet.

            Când am plecat în Tailanda, mulți newyorkezi m-au întrebat conspirativ dacă plec singur. Când i-am spus că plec cu soția, un amic român mi-a spus  „păi, atunci nu-i niciun haz”. Un masaj thailandez e ceva cu totul neașteptat. După ce mi-a spălat tălpile, o femeie mică, delicată dar puternică s-a repezit la picioarele mele încleștate pe care le-a zdrobit anatomic de jos în sus. Nu i-a scăpat niciun mușchi, tendon, venă sau arteră. Maseurele, tăcute și altfel delicate, își folosesc în acest proces binefăcător doar părțile dure, osoase ale corpului: coatele, călcâiele, genunchi și părțile ascuțite ale brațelor și oaselor tibiale. Nimic altceva. Din când în când, pentru a întrerupe monotonia și gemetele mele, îmi aplica ciupituri bruște și întinderi dureroase ale corpului, în direcții  pe care singur mi-ar fi fost foarte frică să le fac. M-am gândit la o imagine din cărțile vechi de istorie în care Horia, Cloșca și Crișan erau trași pe roată. Nu s-a lăsat până nu mi-a trosnit fiecare falangă, fiecare vertebră și articulație. La sfârșit, aproape că mi-a smuls capul de pe umeri, de parcă aș fi fost și eu un mic Buddha. Am ieșit amețit și cu niște mici vânătăi care au persistat îndelung.

            Bangkokul văzut de departe arată ca un oraș modern cu mulți zgârie-nori și șosele suspendate. Între ele însă, e un adevărat mușuroi uman care se mișcă într-un alt oraș murdar, părăginit, lipit de pământ, paralel și neverosimil de contemporan cu clădirile moderne de sticlă și oțel care urcă spre nori. Lumea de pe verticală pare a nu avea nimic în comun cu cea de pe orizontală aflată chiar acolo, la picioare. Clădiri mici, înghesuite, spălate de ploile care tocmai s-au terminat, cu multe crăpături din care cresc plante tropicale și copaci care par a ține laolaltă cu rădăcinile lor toată șandramaua. Prin aer, între stâlpi de lemn, încolțiți și ei, e un păienjeniș incredibil de cabluri și sârme care nu par a mai duce sau veni de undeva. Toată lumea are celulare și cel puțin o bicicletă și toți par cu treabă.

            Mi-am amintit de bătrâna Indie unde la nivelul străzii nimeni nu părea a avea vreo treabă, celular sau măcar bicicletă. Pe stradă se vinde în permanență ceva, fără ostentație, fără cerșetori, sau copii care îți rup sufletul. Traficul e infernal, e greu să respiri, te ustură ochii, gâtul și mulți poartă mască. Pentru ca deruta să fie mai mare, se circulă pe stânga, deși Tailanda n-a fost niciodată sub englezi. Poate e o favoare sau un compromis făcut de același rege înțelept, Rama al V-lea, în perioada în care englezii le băteau la ușă după ce ocupaseră Burma. Poza actualului rege e la fiecare colț de stradă și aveam să-i învățăm repede portretul, pentru că e pe fiecare bancnotă, la fiecare intersecție, până departe în munții din nord și în fiecare spic de orez. Român fiind, am făcut o ușoară alergie, rămasă desigur de pe vremea lui Ceaușescu.

            Am văzut însă un spectacol „tradițional” absolut neașteptat. Se  numește „Siam Miramit” și-l recomand oricui ajunge în Bangkok. După o seară culinară care confirmă sofisticăria bucătăriei thailandeze, te poți plimba printr-un muzeu al satului thailandez, după care urmează un spectacol de muzică și folclor în aer liber. Abia când crezi că totul s-a terminat, ești îndrumat într-o sală de spectacole uriașă, cu 3000 de locuri, modernă, care depășește cele mai multe săli de spectacole din New York. Peste 200 de artiști într-un show gigantic cu elefanți, corăbii, un râu care traversa scena, efecte sonore și de lumini care ar umple de invidie Las Vegas și Le Circ du Soleil.

            În Tailanda, contrastele te zăpăcesc de multe ori. Locuri, temple, efecte și statui neașteptat și inutil de mari amestecate cu o sărăcie la fel de neașteptată. Grandiosul e de obicei finanțat și legat de familia regală, iar sărăcia, supraviețuirea și prostituția, de cei mulți din mușuroi. Doar budismul, orezul, jungla și apa mâloasă a râurilor par a uni contrastele, gata să invadeze totul la cel mai mic semn de neatenție. O lume destul de săracă, dar bine așezată, pusă pe treabă de câteva mii de ani, ca râurile fără maluri care invadează dirijat plantațiile de orez, dar care curg într-o matcă pe care o respectă și căreia îi știu de frică.

            Un alt lucru vizibil aici e răbdarea. Calitate pe care mulți din noi părem s-o fi pierdut, indiferent unde trăim. Răbdarea oamenilor care se mișcă politicos și cumpătat, care știu să aștepte fără să ceară ceva neapărat. Răbdarea templelor ce așteptă să fie reparate sau descoperite, a orezului care încolțește din apă între pești și raci și care se coace pe uscat. A junglei lovite de topoare, care simte însă că ar putea relua totul în stăpânire. Peste tot, răbdarea meditației lui Buddha care, și așa mâzgălit cu aur, mai încearcă încă să ne transmită ideea sfântă a căii de mijloc, pe care mulți încearcă să meargă ca pe sârmă. Ne e foarte sete, dar chelnerii toarnă berea al naibii de încet, cu răbdare, pahar după pahar, atenți să nu facă deloc spumă.

            Kit ne povestește despre prima ei lecție de răbdare când era fată, ultima din cei 16 copii ai familiei. Se pare că tot de la orez li se trage și răbdarea. Era felul pe care-l serveau de trei ori pe zi. Duminica, tatăl le aducea un pește mare la toți. Dimineața li-l arăta, la prânz îi lăsa să-l atingă și abia seara să-l mănânce. Pentru noi, un adevărat masochism, pentru ei o „kamasutra” culinară a răbdării.

            După Bangkok, am călătorit timp de două zile spre nord, printre câmpuri de orez inundate, prin care țăranii se plimbau cu barca, adunând raci și broaște pe care le mănâncă. În Asia, tot ce mișcă, se târăște, zboară sau înoată se mănâncă. Într-o zi, Kit ne-a adus într-o pungă viermi de bambus prăjiți în ulei. I-am gustat din politețe. Kit ne-a câștigat tuturor încrederea răspunzându-ne la toate întrebările, oricât de trăsnite erau, legate de istorie, credință, obiceiuri de tot felul, limbă, artă culinară, scoțând dintr-o mică servietă, ca un magician, sute de grafice, fotografii, hărți, tabele cu literele alfabetului sau zecile de mirodenii ale locului. Nu am aflat niciodată atâtea detalii despre o țară și un popor, într-un interval atât de scurt.

            În cele două zile în care am traversat Tailanda cu autobuzul, Kit ne-a învățat cum să salutăm în thai, câte vocale are limba lor (36, un coșmar), importanța tonului unui cuvânt (saa-hu-di înseamnă și urât, și frumos, după ton), câte porunci există în morala budistă (pentru credincioșii de rând, doar 5, pentru a se descurca mai ușor), câte mirodenii sunt în curry, cum se numesc, cum arată și cum miros. Ne-a trimis într-o piață la cumpărături cu o listă de vegetale în thai, ne-a povestit cum se face o căsătorie aranjată, un avort, o casă de bambus…

            Noaptea următore am dormit în Ayuthai, una dintre fostele capitale ale țării. Templele și palatul regal părăsit de mult sunt în ruine. Ruine frumoase, pentru că au rămas în picioare și au scăpat de încărcătura strălucitoare și ostentativă a aurului jefuit din alte palate. Doar piatră curată și cărămizi, elefanți sculptați, cu trompele sparte, dragoni fără coadă și același Buddha în diferitele lui poziții: meditând în poziție de lotus, binecuvântând cu mâna, lungit cu capul în palmă, mergând, dormind, zâmbind, fiecare postură cu semnificația ei.

            Cu cât te îndrepți mai spre nord, spre munții Burmei care urcă spre Himalaia, cu atât pământul e mai zvântat de apă, orezul mai galben, palmierii și bananierii mai deși, iar templele și statuile lui Buddha mai vechi. De la Chang Rai în jos, sunt patru foste capitale pe care regii Siamului le-au părăsit una după alta. Templele noi, violent colorate, pline de oglinzi și foiță de aur, frizează kitschul. Ajungi treptat la un fel de saturație budistă pe care o anulează salvator munții spectaculoși care se apropie, natura și jungla vie care crește în jurul nostru și care îți invadează treptat simțurile.

            Gonim pe o șosea plină de serpentine, care străbate munții sălbatici ai Burmei, spre Chang Rai și Chang Mai, orașe care au fost complet izolate de civilizație până prin 1920. Ai senzația că dacă autobuzul s-ar opri, am fi repede invadați de jungla sălbatică din jur. Sunt triburi în apropiere care au trăit izolate până nu de mult, dar pe care astăzi le poți vizita contra cost.

            Ieșind din munți, trecem prin sate cu semne de bunăstare și abia acum Kit ne vorbește despre prostituție. Multe dintre satele pe care le străbatem își datorează prosperitatea acestei vechi profesii. Țăranii săraci lipiți, cu familii numeroase își vindeau până de curând fetele bărbaților veniți din orașe cu promisiuni false. Ne povestește cu ironie și cu dinții strânși despre cultul amantelor, urmașele fostelor concubine, care în Tailanda sunt mai răsfățate decât soțiile.

            La Chang Rai, un oraș de un milion de locuitori, nu sunt prea multe de făcut. A doua zi plecăm în junglă, unde călărim niște elefanți dresați care, trăind de generații între oameni, au învățat să joace fotbal și să picteze. Detest numerele de dresură, dar acești elefanți par totuși fericiți, deși e greu să te uiți în ochii unui elefant și să-i citești emoțiile. Manhut e omul care-și petrece aproape toată viața cu un singur elefant și dezvoltă cu acesta o relație puternică. Media de viață a elefanților, 70 de ani, e mai mare ca a bărbaților din Tailanda, 53 de ani, așa că multe pahiderme vor rămâne orfane.

            Cu adevărat uluitoare e demonstrația de pictură care se petrece sub ochii noștri. Elefanții pot picta cu adevărat! Manhutul doar întinde animalului pensula înmuiată în culoare și i-o pune în vârful trompei. Unul și-a făcut autoportretul din profil, altul era specializat în flori, unul în cubism și cel de lângă mine a desenat un peisaj montan superb, încheiat cu un copac de tek, totul făcut în manieră impresionistă. Probabil că fac automat zi de zi același tablou, altfel pictura umană ar fi într-un real pericol, și nimeni n-ar mai vorbi de dadaism. Există acolo o galerie incredibilă cu lucrările artiștilor, pentru vânzare. Cele mai scumpe sunt cele ale unui elefant genial, mort prematur ca toate geniile. În aceeași zi, unii din grupul nostru se duc într-o casă particulară, unde o familie ține cinci sau șase tigri. Puternic sedați, tigrii zac adormiți pe covoare și contra cost te poți poza cu ei. Am văzut înainte de-a pleca în Tailanda, pe Discovery, o emisiune șocantă despre acești tigri care sunt, de fapt, chinuiți și ținuți în cuști. Unui animal nefericit nu poți să-i ceri să producă artă.

            A doua zi, vizităm faimosul  Golden Triangle, Triunghiul de  Aur al Asiei, acel loc în care în jurul unei cotituri a fluviului Mekong se întâlnesc Burma, Tailanda și Laos. Deși nemenționată, China e la doi pași și e cea care acum reglează jocul în zonă, de la comerț și politică, la debitul fluviului Mekong, vital pentru toată Indochina. Chinezii îl folosesc pentru irigații și lasă în aval atâta apă câtă vor. Aici se făcea până prin în anii 60 comerțul cu opium. O insulă mică, un no man’s land, astăzi pustiu.

            Aveam să ne petrecem ziua în trei țări. Dimineața am intrat oarecum pe furiș în Burma cu niște cόpii după pașapoartele noastre, strecurate în poșeta de umăr a lui Kit, care ne-a spus că totul „pare ok”. Erau doar trei zile după primele alegeri „libere” câștigate, surpriză, de aceeași dictatură militară care face ce vrea de decenii într-o țară de 60-80 de milioane  de oameni blazați,  care n-au mai fost numărați de peste treizeci de ani și despre care nimeni nu știe aproape nimic. Poate cea mai izolată țară din lume. Incursiunea în Burma e opțională. Trecem de grănicerii thailandezi, care se prefac că nu ne observă, apoi pe un pod al nimănui pe care mișună indivizi suspecți, militari în uniforme decolorate și chiar câțiva cerșetori, suspecți și ei. Kit ne spune să înaintăm grupați fără să întrebăm nimic, fără să privim pe nimeni în ochi, fără poze, fără frică, pentru că suntem cu ea. O femeie mică de un metru jumătate în care avem deja o încredere oarbă. Nici grănicerii burmanezi nu ne acordă vreo privire, dar ne fotografiază unul câte unul. Cei patruzeci de dolari pe care-i plătim fiecare vor ajuta dictatura izolată, așa cum ajută și opiumul pe care Burma îl produce fără restricții sau reguli. Cumva, trebuie să facă rost și ei de bani.

            De cum treci granița, sărăcia și fețele oamenilor sunt mai căzute. Urcăm câte doi în tuk-tuk -uri care scot un fum înecăcios. Niște motorete transformate în ricșe, care abia urcă dealurile abrupte. Oprim într-o piață în care se vinde orice. De la omniprezentele bazaconii făcute în China, la broaște țestoase, șobolani uriași încă vii de junglă, porci mistreți și manguste jupuite de piele. Kit ne spune că uneori poți vedea câte o blană de tigru de vânzare și ne sfătuiește să nu facem poze, să ne mișcăm repede și să stăm grupați. Vizităm două temple locale relativ noi care, ați ghicit, sunt temple budiste, poleite cu foiță de aur furat pe vremuri din templele thailandeze.

            Călugări budiști sub vârsta pubertății cerșesc mâncare și acceptă orice le dai. Religia nu a fost interzisă, ba chiar pare a fi folosită pentru supunere. Oamenii arată altfel, o combinație rasială interesantă, între indieni, pakistanezi și bengali închiși la culoare cu cei din est cu pielea galbenă și ochii oblici. Reîntoarcerea tiptilă în Tailanda ne bucură sincer și o facem în fața acelorași grăniceri pentru care nu existăm. Kit ne dă ușurată pașapoartele înapoi. După trei zile, San Suu Kyi, faimoasa dizidentă burmeză, închisă de douăzeci de ani, câștigătoare a Nobelului pentru pace, avea să fie în sfârșit eliberată. Burma pare o țară împotmolită într-o istorie de mult expirată.

            Muzeul opiumului e cadoul făcut națiunii de către regina-mamă. Un colos neașteptat săpat în munte, foarte modern, interesant, dar inutil de mare. Îl parcurgem în aproape două ore, în care învățăm despre mac, opium, durere, heroină, dependență în masă, istorie și crime. Plus cele două războaie ale opiumului din China, care au schimbat soarta a sute de milioane de oameni, împinși în final spre „opiumul” ideologic al  comunismului. Cred că Lenin e cel ce a a spus că „religia e opiumul popoarelor”. La ieșire, sunt atârnate portretele celor distruși de droguri: Elvis Presley, Jimmy Hendrix, Janis Joplin și atâția alții. Nu am știut că eroul de pe suta de dolari, Benjamin Franklin, a fost dependent de opium.

            După masă, facem o plimbare pe fluviul Mekong într-o fostă ambarcațiune care transporta până nu de mult orez. Un fluviu roșu, mâlos, dar plin de pești. Una dintre speciile de somn poate ajunge la dimensiuni uriașe de până la o jumătate de tonă. Plimbarea îmi aduce aminte de nenumăratele filme americane despre războiul din Vietnam, multe filmate chiar în locurile acestea. Facem o oprire într-un sătuleț de pescari din Laos, unde nu vedem nici urmă de grăniceri și unde ștampila cu viză stă pe o masă de lemn în fața poștei. Dacă vrem, putem să ne-o punem singuri în pașapoarte, dacă nu, nu. Case de bambus ridicate simplu pe piloane, sub care cresc găini și niște cocoși fioroși pe care se pariază și care se luptă până se ucid.

            Dincolo de mal, jungla sălbatică, iar pe mal, din loc în loc, cazinouri strălucitoare, unde vin thailandezii cu barca. Pe malul thailandez doar temple și statuile lui Buddha. Deși dependenți de orice joc de noroc, cazinourile sunt interzise în Tailanda. Sate sărace, tarabe cu chinezării de doi bani, dar și originalități locale. Sticle cu alcool pline cu șerpi (cobre mai ales) și tot felul de scorpioni. Afrodiziace, desigur. Toată Asia pare obsedată de afrodiziace și pentru asta sunt pe punctul să decimeze specii întregi de animale.

            Unul dintre prim-miniștrii din zonă, în timpul unei foamete cumplite, a trebuit să apară la televizor și să le explice compatrioților că făina de grâu, acel praf alb suspect, și alte alimente ciudate primite ca ajutoare din Europa sunt afrodiziace puternice, testate de el însuși. Doar așa i-a putut convinge să mănânce pâine. Un amic român din New York, care fusese cu ani urmă cu ajutoare americane în Bangladesh, a zăcut o săptămână în port, cu un vapor plin de făină pe care n-o voiau, deși mureau de foame. A aranjat cu autoritățile să pună formal de pază câțiva soldați ziua, iar localnicii au furat apoi toată încărcătura noaptea, știind că un lucru păzit trebuie să fie bun. În Asia oamenii sunt peste tot profund credincioși orezului. Doar el e mai vechi decât hinduismul și budismul.

            Chang Mai are două milioane de locuitori, dar n-are nici metrou, nici autobuze. Un oraș relativ mic, pe orizontală, în care te întrebi cum de încap atâția oameni. Circulația, ca peste tot în Asia, e infernală și un autobuz nu poate coti pe străduțele orașului vechi. Carburatoarele motoretelor înghit cu lăcomie aerul proaspăt de munte. Templele vechi sunt superbe chiar și așa, pe jumătate dărâmate. Piața de zi a orașului se transformă seara în piață de noapte și începe de cum ieși din hotel. Seara cinăm în restaurante locale. Bucătăria thai e fantastică și m-a cucerit de mult în New York, dar acasă la ea e și mai savuroasă, pentru că mirodeniile coboară direct din copacii și grădinile din jur.

            Orașul e plin de turiști europeni, coreeni și japonezi. Districtul roșu, mascat de magazine de masaje, mici baruri și restaurante, te fac repede că înțelegi că prostituția face parte din atracțiile turistice. Alegem un restaurant șic, pe malul unui râu, care ca toate râurile se varsă în Mekong, și nimerim lângă o masă lungă, festivă, la care erau vreo 15 bărbați japonezi în vârstă și peste 20 de fete tinere locale. I-am urmărit atent în timp ce mă delectam cu o porție mare de red-curry chicken pe care o comand deja predictibil în orice restaurant thailandez din New York. Pimp-ul, un asiatic cu șapca de baseball pusă invers, se învârtea vesel de la unii la alții, să fie sigur că toată lumea e mulțumită și beată după sutele de sticle de bere care curgeau continuu la masă.

            Prostituția, deși ilegală în Tailanda, e tolerată, ba chiar protejată, ca o instituție armonios integrată în turismul local. Turismul și agricultura rămân sursele principale de venit, amândouă vulnerabile vremii și vremurilor. Pe străzile din Chang Mai e plin de bărbați europeni trecuți de vârsta pensiei care se plimbă de mână cu fete tinere care mimează strâmb tandrețea.

            Seara de adio o petrecem într-o casă particulară în care gazda gătește în fața noastră și din coșul căreia am sustras câteva frunze, rădăcini și boabe de mirodenii pe care le-am adus acasă la New York. Festivalul lanternelor era în toi, așa că am lansat spre cerul plin de stele câteva baloane de hârtie umplute cu aer cald, care s-au înălțat ușor spre munți.

(sursa foto: m.rfi.ro)