Horoscopul limbajului

În vremea de început, când pe pământ se vorbea se pare o singură limbă, conform Genezei, oamenii au plănuit construirea unui turn care să se întindă până în rai. Asta a stârnit însă furia Domnului care a interpretat Turnul Babel ca pe un afront şi a coborât pe pământ să se răfuiască personal cu propriile-i progenituri. (Babel derivă din cuvântul balal care în ebraică înseamnă a amesteca, a confunda). Drept pedeapsă pentru îndrăzneala lor, considerându-i nepregătiţi pentru a ascede la rai, Dumnezeu le-a amestecat limbile, astfel încât să nu se mai înţeleagă unul cu celălalt, i-a dezbinat în dialecte şi rase pe care le-a împrăştiat pe toată faţa planetei. Prin pierderea celui mai de preţ element de unitate, limba, oamenii pierdeau şi şansa raiului, ideal după care şi azi încă mai rătăcesc.

Dincolo de povestea biblică, există suficiente motive să credem că toate limbile au o sursă comună, sau că există sunete cheie cu semnificaţii apropiate asemănătoare în limbile tuturor popoarelor. Teoria a fost dezvoltată in extenso de maestrul ştiinţelor oculte Rudolf Steiner, fondatorul în 1912 al Societăţii Antropozofice şi autor a numeroase studii care analizează misterul biblic al Genezei, recunoscându-i deopotrivă interpretările ştiinţifice, religioase şi spirituale. În lucrarea sa Speech and Drama, savantul austriac lansează ideea „discursului vizibil” ca armonie între sunet şi mişcare, şi a limbajului universal bazat pe valoarea sunetelor semnificative, comune tuturor limbilor. Pentru Steiner, ca şi pentru erudiţii cabalişti, limbajul nu este destinat în principal comunicării, ci creaţiei. Rostirea fiecărei litere este un act complex de creaţie, iar cuvântul, o entitate care descrie o formă concretă în aer, capabilă să transforme concepte abstracte în imagini senzoriale. Cuvântul este văzut iniţial şi apoi înţeles, rostirea lui produce un stimul care dă naştere la o reprezentare imagistică puternică, rezonând şi intrând în vibraţie cu ordinea universală.

Spuse într-un anume fel, literele alfabetului ar putea da naştere unui corp eteric, în care consoanele reflectă „întâmplările exterioare”, iar vocalele „experienţa interioară”. Litera H este la mijlocul drumului între vocale şi consoane şi este asociată respiraţiei. În teoriile lui Steiner, fiecare cuvânt rostit creează un stimul capabil să ne influenţeze destinul. El considera ebraica limba Genezei, fundamentul universal din care au derivat dialectele şi puntea spirituală care uneşte toate limbile.

Discipol al lui Steiner, Yehuda Tagar merge şi mai departe în analiza asemănărilor între limbi şi identifică forţe ascunse în limbaj, în pattern-uri acustice capabile de a produce modificări mentale sau de comportament. El dezvoltă o metodă nouă, Filofonetica, (ce poate fi tradusă prin „dragostea sunetelor” sau „sufletul în relaţie cu sunetul”), pe care o recomandă nu doar claselor de actorie, dar şi în terapia psihologică pentru efectul produs de intonaţia anumitor sunete şi cuvinte asupra unităţii trup-spirit. Muzica are şi ea rol tămăduitor, celor şapte chatre, corespunzându-le câte o notă muzicală. Intonaţia în major este, spre exemplu, considerată tonică, revigorantă, în timp ce un mi minor are un efect liniştitor sau pasiv.

Tagar înzestrează literele (exprimate prin sunete) cu atitudini, stări şi acţiuni reglate fin de inflexiunea rostirii, ton şi muzicalitate. În esenţă, teoria lui susţine că anumite similitudini în diverse limbi se datorează faptului că experienţe asemănătoare sunt exprimate prin sunete asemănătoare.

Teoria este fascinantă şi prin exemplificările legate de corelaţia între dimensiunea cosmică şi cea elementară a literelor ca sunete sintetizatoare. Astfel fiecărei consoane îi corespunde o anumită constelaţie. (V- Berbec; R – Taur; H – Gemeni; F – Cancer/Rac; T – Leu; B – Fecioară; Ts – Balanţă; Z – Scorpion; G – Săgetător; L – Capricorn; M – Vărsător; N –Peşti). Fiecărei vocale, în funcţie de pronunţie, îi revine o planetă, soarele sau luna: Au – Soare; Ah – Venus; I – Mercur; Ei – Luna; Eh- Marte; U – Saturn; O – Jupiter. În spatele fiecărei litere a alfabetului se află unul dintre elementele naturii. Sunetele sunt de apă: L şi W ; de aer: R; de foc: S, F, H, V, Sh, Z, Ch; de pământ: B, P, T, K, G, D, M, N. În ansamblul lor, sunetele constituie „limba vieţii”, reunind toate tipurile de experienţe – fizică, psihică şi spirituală –, dând naştere în interiorul cuvintelor la energii congruente sau antagonice.

Asemenea tipologiilor umane şi formelor de energie, cuvintele, la rândul lor, ar putea fi catalogate, ca într-un Horoscop al limbii, în cuvinte de apă, de aer, de foc şi de pământ. Ele pot aluneca prin faţa noastră hipnotic, precum peştii într-un acvariu, pluti desprinse de învelişul real, străpunge piatra şi pârjoli aparenţele, după cum se pot scufunda în miezul lucrurilor, adâncind esenţe şi unde vor rămâne tăcute, într-o conspiraţie cu timpul, în aşteptarea momentului când vor țâșni afară eliberate, eliberând la rândul lor energii intacte. În lipsa lor, s-ar reinstaura haosul şi întunericul. În normă biblică, ce sunt cuvintele dacă nu lumină?

Cuvintele de apă sunt proprii limbii fluide, supleţei şi flexibilităţii de comunicare, subiecţilor care se exprimă uşor, au prezenţă de spirit şi sunt dezinhibaţi în interiorul limbajului. Ele aparţin deopotrivă oratorilor şi histrionilor, spiritelor inteligente şi inventive, actorilor sau personalităţii logoreice. Fericit emigrantul care îşi poate trece pe malul celălalt cuvintele de apă ca pe o cochilie misterioasă căruia doar el îi poate auzi vuietul melancolic, îndată ce îşi lipeşte urechea de gura ei astupată cu amintiri. Limba de apă are naturaleţe, ia forma locului şi slujeşte personalitatea vorbitorului, urmându-şi totodată curgerea firesc. Este deschisă la împrumuturi din alte limbi, se adaptează cu uşurinţă situaţiilor de orice natură, e permisivă, fiind dispusă divagaţiilor, dizertaţiilor, dar şi taifasului anecdotic.

Cuvintele de aer au transparenţa esenţelor. Sunt asemeni parfumurilor fine picurate pe încheietura sensibilă a mâinii, a respiraţiei de graţie şi gândului cel mai intim rarefiat ca aripa unui înger coborâtor din spaţiile divinităţii. Ele se mişcă vaporoase în interiorul limbii artelor şi filosofiei, purtând cu uşurinţă greutatea lumii, salvând misterul în sferele translucide ale creaţiei. Producătoare de catharsis şi concentrând emoţiile în molecule ezoterice, cuvintele de aer au fir direct cu muza inspiraţiei. Prin ele, inefabilul şi matricea orfică îşi revendică simbolistica imaginarului. Limba de aer dă credit nelimitat metaforei şi îşi încurajează vorbitorul să urce treptele spirituale ca un păianjen care îşi ţese pânza în cer.

Cuvintele de foc sunt expresia personalităţilor energetice, spiritelor revoluţionare, aventurierilor de anvergură, mărşăluitorilor de fond care ţin pe umerii lor campionii curajului. Între ei, adesea, se află lideri de opinie şi învingători pe termen lung. Reciclate în plexul solar, cuvintele de foc ţintesc în stele cu siguranţa vânătorilor de vise fără iluzii. Tonice, emanând vigoare şi atitudini pozitive, se lipesc ca scuturile de argint de pieptul altfel vulnerabil al vorbitorului care îşi va găsi forţa să propovăduiască chiar şi în pustiu, animat de idealuri şi misiuni adesea imposibile. Tipul jovial, extrovertit, optimist jonglează cu rotunjimea de foc a cuvintelor, distribuindu-se pe sine însuşi în spectacolul ambiţios pe care tot el îl regizează.

Cuvintele de pământ însoţesc naturile telurice. Se asociază cel mai uşor cu spiritele pozitiviste, introvertite, frământate de descoperiri care pot să nu fie nicicând relevate. Limbajul exact, rece, înşurubat pe gândirea lucidă are exploziile lui înăbuşite în prudenţă şi moderate de calcul raţional. Timizi, dilematici, rafinaţi, mânuitorii cuvintelor de pământ oscilează între a rămâne încrustaţi ca cercurile concentrice pe trunchiul copacului adânc înrădăcinat ori a desena pătrate subţiri în cer. Măcinaţi de stări viscerale, unii vorbitori de pământ se pot afla însă la o distanţă sensibilă de fanatisme ideologice. Atunci, limba de pământ devine lemnoasă, cu stridenţe şi sloganuri arogante. Limba de lemn, excrescență împotriva naturii, goleşte discursul politic de consistenţă, răstignind adevărul între fantasmă şi utopie.

Intonaţia, inflexiunile, gestul, expresia feţei şi muzicalitatea care însoţesc rostirea pot conferi comunicării forţă şi credibilitate, facilitând atingerea unor ţeluri. În acest proces dinamic şi creativ, limbajul se mulează pe temperamentul şi personalitatea vorbitorului, îi susţine gândul cel mai intim, îi protejează emoţia sau vulnerabilitatea, i se aliază şi îl servește.

Formele de comunicare sunt complexe, cuvintele au puterea nu doar să transmită și să absoarbă, dar și să schimbe realitatea. Dar suntem conştienţi de forța lor, le dăm credit, ştim să le recunoaștem miracolul?

(sursa foto: fanautodidact.ro)