Nimic în plus

Există o bună doză de neînţelegere a minimalismului din poezia noastră recentă, la fel de distorsionat conceptual ca şi mizerabilismul din proză. În pofida oricărei utilizări convenabile, ele nu pot reprezenta garanţii valorice pentru textele scrise într-un fel sau altul, după cum nu sunt prin ele însele tendinţe ori stiluri „periculoase“, „nesănătoase“, compromiţătoare pentru literatură. E drept că destui dintre autorii noştri mai puţin înzestraţi sunt minimalişti numai cu numele, ei confundând structura poemului cu perspectiva, compoziţia cu viziunea şi găsind alibiuri curioase pentru o lirică fără substanţă şi precară artistic. Când nimic din „poemul“ pe care-l citim nu justifică publicarea sa într-un volum, textul este numit „minimalist“ şi lucrurile par a se rezolva.
Reducerea la maximum a decorativului şi a figurativului implică, însă, o viziune conştientă de sine şi o asumare a unui alt raport între ce are de spus poetul şi modul în care o face. Economia de mijloace artistice este obţinută printr-o sculptare a materialului verbal până când acesta îşi arată cât mai multe valenţe, ceea ce presupune un efort constant de implicare a limbajului poetic însuşi în desfăşurătorul liric. Minimalismul e o formă şi o structură de esenţializare modernistă, iar nu o scuză pentru texte lălâi, fără cap şi coadă, în care autorul să scrie ce-i vine la mână.
Era poate nevoie ca un critic literar de primă mărime să explice, pe de o parte, din exterior lirica minimalistă, iar pe de alta s-o ilustreze, ca poet. A doua secvenţă, neîndoios mai dificilă decât prima, e parcursă la un nivel înalt de Gheorghe Grigurcu în Oglindă plină de zgomote, volum de o rafinată simplitate şi în care conştiinţa poetică a lucrat discret, cu efecte izbitoare.
Acest raport între reducţia arsenalului liric şi pregnanţa efectului artistic este obţinut de Grigurcu în aproape toate poemele, de mică întindere şi de mare intensitate. Textul e lucrat „la sânge“, iar versul, comprimat la maximum. A înfăţişa este o poezie în acelaşi timp caracteristică şi insolită, ca majoritatea celor din carte: „A înfăţişa ceea ce crezi că ţi se potriveşte/ a pipăi miezul măsura simţului şi simţul măsurii/ aşa cum apar pe ecranul pâlpâitor al pulsului/ a face să se reverse paharul/ doar în cea mai întunecoasă dintre clipe/ când nu te mai poţi întoarce aşa cum/ ar înceta să mai mormăie pielea/ ar înceta să se-ascundă ochiul de vedere/ ar înceta braţul să ia forma capului/ când nu te mai poţi întoarce/ spre-a crede nici măcar/ ce n-ai crezut niciodată.“. A înfăţişa e pentru autor nu numai o viziune personală, ci şi o structură poetică intim legată de ea. Materialul verbal considerat excedentar este eliminat, iar imaginaţia găseşte forme sapienţiale pentru a se exprima şi expune liric. Nimic în plus şi, totodată, nimic în minus în acest lirism cerebral şi cu conştiinţa poetică la vedere. Aproape fiecare vers poate fi detaşat de restul, fiindcă în el se comprimă un poem întreg – şi ceea ce autorii grafomani scriu cu multe vorbe şi imagini, Grigurcu exprimă în numai câteva. Dar cât de diferit şi de subtil este modul în care o face: aici cvasi-filozofic, „antic“ („a pipăi miezul măsura simţului şi simţul măsurii“), aici aparent-tranzitiv şi cu coeficient simbolic („a face să se reverse paharul“), aici în alonjă verbal-imaginativă („ar înceta să mai mormăie pielea“), aici lucid-amar şi personal în fibra experienţei existenţiale şi a cunoaşterii poetice („ce n-ai crezut niciodată“). Spre deosebire de volumele de versuri care fac risipă de cuvinte, dar cu un efect invers proporţional, la lectura celui de faţă comentariul critic s-ar putea întinde pe spaţii largi, prin explicitarea a ceea ce poetul doar sugerează şi prin decodarea fiecărei unităţi textuale din ansamblul reprezentat de carte.
Cu cât versurile lui Grigurcu sunt mai „simple“ şi cu cât succesiunea lor se face cu renunţarea la ceea ce ar fi de prisos, cu atât poemele sunt de un minimalism înţeles nu ca scuză, ci ca artă. Tot mai simple este chiar o artă poetică: „Tot mai simple mai simple/ teribil de simple/ devin adevărurile cum bolile lumeşti/ libertatea trece prin suflete/ cum tictacul unui ceasornic vechi.“. Frecvent, comparaţia e făcută de Grigurcu prin „cum“, nu prin „ca“ ori „ca şi“, ca şi cum esenţializarea lirismului ar conduce la o sintaxă ea însăşi modificată. Această „sculptare“ nu doar în materialul verbal, ci şi în structura, aşa zicând sintactico-poetică a textului, se vede şi în paginile în care poezia ia forme de discurs prozastic. Aici avem o suită foarte apropiată de cele avangardiste, cu amendamentul că a lui Grigurcu are şi sens şi semnificaţie: „Acolo e odaia ta cu o masă pe care se află o farfurie pe care se află o acadea cum o metaforă odaie cu umbre lungi sastisite care periodic sunt date la spălat cum cearceafurile odaia măsurându-te cu privirea oarbă a cărţilor care-absorb misterul tău prefăcându-l – neruşinatele – în propriul lor mister.“.
Poezia (căci poezie e, nu proză) se intitulează Odaia ta şi ea nu „descrie“ atât odaia, cât procesul interiorizării preliminar celui al expresiei poetice. Altfel spus, în lirica fals-obiectuală a lui Grigurcu, nu poezia focalizează „odaia“, lucrurile şi lucruşoarele, ca la Brumaru, ci, invers, obiectele şi spaţiile lor definesc şi constituie liricul, prin reverberaţii în conştiinţa poetică. În strânsele legături care se formează şi se menţin, sintaxa poetului şi structura textului devin circulare: „Recită poeme care încă n-au fost create spre-a le putea uita pe cele care la toate răspântiile deja îi recită fiinţa care încă n-a creat nici un poem.“.
Deşi în „proză“, poezia are titlul Poetul – iar această abundenţă a mărcilor şi a grafemelor poeziei în texte de mici dimensiuni e de asemenea un indicator pentru poezia conştientă de sine însăşi a lui Grigurcu. Nu doar realitatea e reductibilă la structurile ei, ci şi lirica însoţitoare până la stadiul interiorizării totale. Un Psalm, care ar fi fost excepţional dacă autorul l-ar fi redus şi mai mult, oprindu-l după a doua strofă, e însă atipic prin aceea că un reper mai înalt deplasează faptele şi sensurile pe un plan metafizic, vertical, trans-personal: „Doamne atâta erudiţie/ şi-atâta umbră-n cearcăne// Doamne atâta erudiţie/ şi-atâtea zoaie-n lacrimi// Doamne atâta erudiţie/ şi-atâta moarte-n nemurire“.
Ilustrativă şi definitorie pentru lirismul lui Grigurcu va fi, dimpotrivă, tocmai poezia „obiectelor mici“, transcrisă auster şi reflexiv de un angajat fidel al „marginii“, observând „panoplia mişcărilor noastre/ în care trudesc forţele invizibile“ şi ajungând odată cu ea la culmea atinsă de „lentoarea materiei“. „Realitate“ şi poezie, existenţă şi text, stare şi notaţie a ei, desfăşurător cotidian şi procesualitate lirică – toate se asociază pe o aceeaşi spirală şi intră în acelaşi ritm. Iată Nimic nu e simplu: „Nimic nu e simplu în panoplia mişcărilor noastre/ în care trudesc forţele invizibile/ nimic nu e simplu în bătăile inimii care zi de zi/ te fac să intri într-o altă dimineaţă/ decât în cea aşteptată/ nimic nu e simplu nici în uitarea de sine care te face/ să cazi în gol şi să revii miraculos în picioare.“. Şi, de-a dreptul spectaculoasă în notaţia poetică a banalului cotidian, Lentoarea materiei: „Azi lentoarea materiei a atins culmea s-a văzut/ stăpână pe arabescurile furtunii înscrise încă pe geam/ a calculat infinitezimalele fragmente-ale fulgerului frânt/ risipite între somieră şi dulap/ a adunat clipele arse de dimineaţă într-o scrumieră/ şi s-a-ntins pe covor aidoma unei culori publice/ în bloc-notesul de pe birou aidoma unei tactici/ mai vechi decât ea.“.
Încheiat cu un la fel de expresiv Bilanţ şi, înaintea acestuia, printr-o suită de Strofe dintr-un caiet vechi în care minimalismul ia forme eliptic-aforistice, volumul lui Grigurcu este, fără a-şi fi propus asta, o lecţie de poezie dată multor „poeţi“ de astăzi.

Gheorghe Grigurcu, Oglindă plină de zgomote, Editura Vinea, Bucureşti, 2014, 112 p.

(cronică apărută în „Viața românească”, 2015)

Foto de pe ziaristionline.ro