Carmen Firan 
Neafectată de distanţe şi timp, de concesii şi renunţări, de compromisuri, eşecuri ori performanţe în ţara de adopţie, pentru un emigrant limba maternă reprezintă în orice moment certitudinea unui refugiu, adăpostul spiritual, intimitatea culturală, fizică, metafizică, în toată complexitatea ei, cu spaţiul natal. Ea este casa, apa şi cerul emigrantului. Este limba în care plânge şi în care visează, în care îşi va vorbi în gând sau în care subconştientul va continua să-i vorbească mult după ce s-a stabilit într-o altă cultură.
O limbă străină învăţată se uită dacă nu o foloseşti mult timp, în timp ce limba maternă, chiar nevorbită zeci de ani, rămâne ascunsă în lada de zestre a emigrantului, fidelă, misterioasă, captând esenţa universului ancestral. Un emigrant îşi părăseşte casa, ţara, familia sau membri ai ei, posesiuni sau bunuri materiale, dar cu siguranţă îşi va lua cu el oriunde s-ar duce limba natală, din care îşi va face un aliat pe viaţă, capabil să-i vindece nostalgii ori să-l elibereze de dileme identitare.
Am plecat din România, dar niciodată din limba română care mai înseamnă şi coaja de copac pe care am scrijelit prima poezie, şi piatra albă sub care dorm cei dragi dispăruţi, şi mirosul teilor înfloriţi şi aroma supei de pui făcute de mama în copilărie.
(din volumul „Puterea cuvintelor”, Editura Scrisul Romanesc)
