Primordială

― Nimic nu-i al tău! rosti, primordială, cupa de tristeţe.

Nimic, nimic din asimetriile limanurilor nu-i al meu,

nici timpul răsunător, nici spaţiul crestat,

nici misterele cu care îmi pigmentez pulsul,

nici albastrul care îmi priveşte identitatea

din vârful copacului, nici răsăritul de cuiburi,

nici fragii ce s-au împăcat cu cercurile de foc,

nici arcurile de triumf, nici crengile sunetului,

sau gâtlejurile morilor, măştile buruienilor,

nici porţile de fier ale fabricii de poeme,

nici centrul istoric al fiinţei, al fosforului,

nici spada amintirilor sau parcurile inocenţei,

nici şerpaşii ce-şi aşteaptă sufletele rarefiat-verzurii

să-i ajungă din urmă, nici coordonatele carteziene,

nici zumzetul seminţelor, nici mărgelele ostenirilor…

Oare m-aleg doar cu neliniştea fumegândă?

Cu jumătatea cauterizată a adevărului,

cu plictisul digurilor, cu tălpile cuvintelor de travertin,

cu frunzele ― victorii telurice pe frânghiile sângelui ― ,

cu ochii deschişi, pribegind printre dorinţe policrome,

cu înserarea roasă de peşti, cu singurătatea sirenei,

cu pânda nisipului, cu vrejuiri de bine, vrejuiri de rău,

cu harta supravieţuirii pe pianele improvizate

ale exilului ― iradiante încurcături de corzi ― ,

cu nota de plată pentru fluturi trucaţi şi ape apocrife,

pentru întremătoare infuzii de infinit?

„Quod me alit, me extinguit.”

Te-am văzut umblând umil sub privirea ţeapănă a zeilor.

Eu încă alerg cu albul curiozităţii spre vâlvătaia zorilor.

— Nici moartea nu-i a ta! au tunat marinarii vântului.

Sfârşiturile, ca şi începuturile, ne iau prin surprindere…

Dobânda-i pălăria de sărbătoare a rugăciunii!