Adevărul și muștele

Asta pentru că adevărul vine de la nefalsificat, original, autentic, fără chimicale, nealterat. Nu știu dacă am povestit că vara trecută am cumpărat câțiva cabanoși pe care nu i-a mâncat nici furnicile, nici găinile, nici pisica, nici pisicile vecinilor, cele care noaptea sar gardul înfometate, muștele nu s-au atins nici ele, doar cățelul cu ochi mari și din ce în ce mai mari a mâncat rând pe rând bucățele pe care i le făcusem și cu care îl serveam din palmă. Acum îmi pare rău că l-am forțat, dar bunul lui simț l-a determinat să nu refuze.

Numai acela care te iubește înghite adevărul denaturant.

Simte că nu are gust, miros, că totul în jur e o iască dar o face de dragul tău. Nu e greu să-ți dai seama, se întâmplă de când lumea și pământul. Numai că nu vrem să vedem, dintr-o încăpățânare care ne face mai mult rău, dar știm și asta, ne dăm seama de greșeli. Nu-mi rămâne să cred că așa ne place, să visăm, să frunzărim, să ne mulțumim cu mai nimic, prin urmare să ne bucurăm de capacitatea infinită de-a ne adapta la orice.

Și atunci de ce atâta zarvă? Omul e lovit de romantism, de pierdere și regăsire, eu recunosc, iar asta mă îndepărtează, mă adaptez doar prin aceste rame artificiale prin care văd viața. Ceva mă împinge zi de zi să mă duc la tablou, să pun culori, să refac, completez, nu pot lăsa de izbeliște, îmi pun amprenta, intervin.

Asta e marea realizare, că avem undeva în noi un mecanism care trage sforile după nevoi. Henry Miller în Inadaptații prezenta câteva personaje cu mari probleme, numai că și ei supraviețuiau, și acolo la marginea lor, nu știu dacă a decăderii, dar undeva la prăpastia unei gândiri din care nu ieșeau, la un moment dat a apărut o motivație acerbă, care alta, dacă nu o femeie, obstacolele au căzut, viața a reapărut. Da, orice Evă asta face, readuce la viață, ceva ancestral din specie iese la lumină. Dacă simpla perpetuare, dacă iubirea, mi-e greu să disting, pentru că se confundă, iubirea nu e decât un fel politicos de-a ameți partenerul, dar din păcate te otrăvești cu propriul venin.

Deși, eu una, nu știu ce e iasca, e un cuvânt împământenit referitor la ceva care nu are gust, am să-l iau ca atare, ca pe adevăr neverificabil.

Nu știu de ce într-o zi ca asta când camera este inundată de un miros puternic până la insuportabil de crini, crinii primiți de ziua mea, mi-am amintit de truism, veritate, veritabil, necontrafăcut. Oamenii din jurul meu știu că îmi plac florile cu parfum, că prefer zambilele în locul orhideelor, dar nimeni nu știe că mirosul crinilor îl asociez morții. La toate înmormântările la care am fost m-a izbit în primul rând mirosul acestor flori, albe, roz, imense, acaparatoare prin prezența fizică și mai ales prin împrăștierea parfumului, citeam undeva că i se mai spune floarea fecioarei Maria, poate pe bună dreptate, chiar am visat o data flori albe de crin, însă de fiecare data mirsoul mă trimite la moarte, moartea cadaverică. Umblu prin casă și în fața ochilor văd sicrie cu oameni morți, știu exact și cine, un bărbat, îmbrăcat frumos, cu costum lucios și pălărie. Am terminat fraza și am scos vaza afară, deodată parcă s-a lăsat liniște, pentru că da, mirosul mă tulbura și-mi dădea o ușoară stare de nervozitate.

Pentru adevăr trebuie să lucrezi pe speță.

Indiferent câte articole de lege ai învăța pe de rost, fără practică nu faci nimic. Ideea abstractă a unei legi trebuie neapărat pusă într-un caz ca ea să fie probată dacă funcționează sau nu. În facultate nu spețele mi-au mâncat viața, nici articolele ci acele acronime ale unor nume de persoane cu care erau prezentate cazurile. Exemplele erau din viața reală și pentru protejarea datelor oamenii erau prezentați sub forma a două sau chiar trei litere: A.C a fost dat în judecată de D.M. apoi apăreau altele, martori, vecini, D.B.P, V.B, R.T etc. Ca să extragi adevărul dintr-o ceartă simplă soldată cu lovituri cauzatoare de moarte sau să verifici cum a fost sustrat un bun e cale lungă. Totul are un protocol și niște pași de urmat, astfel încât să nu scapi nimic. La prima vedere poate părea sinucidere dar îndeaproape e crimă sau invers. Nimic nu e ceea ce pare și trebuie cercetat.

Moartea e contrafăcută? E moartea doar prezența acestui cadavru sau mai e ceva care planează?

Muștele multe și bâzâitoare. Deranjante. Cum scăpăm de ele…

Cuvintele construiesc sau dărâmă, hrănesc sau înfometează, amorțesc sau tulbură, vindecă sau îmbolnăvesc; și oricare contradicție născută moare imediat în locul alteia. Starea în care se află cineva poate fi într-o secundă cu ajutorul unui cuvânt să fie schimbată. Totuși e uimitor că avem acest instrument ajutător la purtător și nu e nevoie să ne ducem la propriu, de exemplu, să construim o barcă, ne-ar trebui în primul rând marea pe care să o lansăm, apoi lemne, cuie și mai ales timp, dar cuvintele înlocuiesc cu succes acest atelier și pregătesc pe loc un altfel de laborator în care apa și barca apar instant. Aici e magia. Odată ce apar cuvintele apare și ficțiunea, care nu e decât o minciună frumoasă. Tot cuvântul s-a reinventat pe sine să iasă de sub masca trivială a inducerii în eroare și s-a auto-înfrumusețat cu aceste litere f i c ț i u n e… orice denaturare sau născocire capătă valențe literar-artistice. Întotdeauna adevărul e singur și rece ca un cadavru în sala de disecție. Nimeni nu vrea să se apropie, dar toți vor să disece. De la distanță toată lumea își dă cu părerea, dar hai să vedem câți au curaj să taie în carne. Vă spun sincer, trebuie să fii puțin nebun să te apropii de adevăr, el spulberă pe loc toți prietenii, toate iubirile, vine ca un damf urât mirositor, ca un val puternic. Și dacă încerci să numeri pe această mare plajă a adepților mai vezi unul, doi, în general mame sau săriți de pe fix. Ambele tabere au ceva în comun, lipsa fricii. Cuvintele răstălmăcesc adevărul în maniera unei filosofii de care ne agațăm să pierdem timpul, exact așa, cuvintele devin iedere verzi și perene, interminabile, imortale. Fiecare om face asta, fabrică adevărul lui ca și cum ar fabrica un copil și stă cu el în brațe crezând că asta îl va apăra, că nimeni nu va lovi în copil. Dar adevărul nu are nicio legătură cu această gălăgie, cu aceste plânsete, smiorcăieli care se aud peste tot, adevărul e mut, singur și rece ca un cadavru în sala de disecție. Pentru adevăr nu există cuvinte. El planează în aer, undeva sus, îl vezi, dar nu ajungi la el, ca un șoim cu cioc puternic care poate sparge orice, dar nu se încumetă, e conștient de frumusețea și puterea lui, preferă să planeze și e suficient să-l vezi, să știi că e acolo și mai ales să crezi în el.

E aici celebra: Și tăcerea vorbește, mi-ar plăcea să cred. Dar nu e așa, oamenii care aleg să tacă aleg să nu lupte, numai dacă actul e involuntar și maxilarul e înțepenit ar fi scuza, în rest cel care tace e un prăpădit, sărac și fără resurse ale adevărului, știe ca va pierde și prefer să se piardă singur. Oricum e indicat să nu ne pierdem timpul la masa unei tăceri inventate.

Altă binecunoscută: Rupe tăcerea, vine ca o mănușă aruncată. Duelul, cine pe cine. De abia acum ei încearcă să-l scoată la suprafață, deși el există, singur și rece. De ce ne batem pentru adevăr? Este pentru că omul îl face personal, și-l atribuie, furându-l, deși el nu aparține nimănui, el planează ca un șoim și niciodată nu se așează decât în cuibul lui, niciodată în brațele unui om. Ce se întâmplă jos, în micime, sunt de altfel, lupte ancestrale, primitive, nici acum după mii de ani nu avem virtutea adevărului, preferăm încă pietrele. Dacă nu cumva ce scriu eu aici sunt tot niște pietre, am senzația că-l alung, deși nu vreau, vreau doar să-l cunosc îndeaproape, nu doar să-l presupun.

Curajul spintecării nu e uman, pentru că trebuie să începi să te despici pe tine. Și dacă în prima fază trebuia dezbinat cadavrul, acum trebuie să întoarcem bisturiul spre noi, pentru o bună comparație asta trebuie făcut. Când te-ai tăiat, exact în secunda aia de amețeală când sângele se scurge, secunda aia e prilej de mare adevăr. Revelația adevărului e dureroasă, dar bine că o poți simți chiar cu acest mic risc al inciziei.

De ce oare cuvintele nu ajung până aici și e nevoie de un acest zvâcnet? Cuvintele asamblează și elaborează doar masca, adevărul e mut, singur și rece.

La întrebarea: E moartea doar prezența acestui cadavru sau mai e ceva care planează? Răspunsul e șoimul. Ce rămâne jos e îngropat, diluat, amestecat cu pământ, cu timp, ce rămâne în aer, să-i spune amintire, cicatrice nu e perisabil.

Pentru adevăr trebuie să lucrezi pe cadavru.

Nu-mi mai amintesc fața bunicului, tenul, ridurile, ochii, gesturile, încerc să refac corpul, dar cu greu îmi revin piesele pentru puzzle, însă cuvintele le știu pe de rost, poveștile din război mi le amintesc cuvânt cu cuvânt, și-atunci îmi dau seama că trebuie s-o iau invers, să însuflețesc, și pe măsură ce-mi revin în memorie poveștile chipul lui capătă contur, are loc o înviere inerentă.

În sala de disecție suferința celor care au fost cândva vii nu e pomenită în niciun fel, cum și de ce a murit e doar un diagnostic pe o foaia de observație, nici suferința celui care vede mortul nu e luată în seamă, aici discutăm tehnic, despre celule, mușchi, tot felul de oase și dacă pe unul îl apucă voma profesorul îi face semn cu mâna unde e baia, în timp ce el vorbește mai departe despre celule, mușchi, oase. Însă cel mai sărit de pe fix nu era profesorul și nici noi, noi stăteam ca niște mielușei, frica, suferința, ceva din aer care se perinda numai la cursul de medicină legală te făcea să reții mai bine, poate adrenalina, nu știu, dar toți știau la perfecțiune Cel mai anormal era tehnicianul, cel care tăia și despica carnea și în fracțiuni de secunde vedeai tot ce dorea inima ta de viitor jurist.

Nimeni nu se oprește la morgă, nici moartea, nici viața, parcă au ceva de demonstrate, care e mai tare. Morții vin zi de zi, sârguincioși, ca și când ar fi datori, oamenii la serviciu la fel, silitori, printre ei și noi studenții. Eu una încercam să învăț din ambele tabere, dar tot ce puteam face era să fur din mers tot ce se întâmpla acolo, și iată că până azi țin adânc în mine multe întâmplări de la institutul de medicină legală. Odată ajuns aici ceva intră în tine, un fel de moarte care încă nu a murit, exact așa, un fel de sâmbure, oricum ceva care imunizează. După 6 luni de practică poți foarte bine să asiști și să ajuți la îmbălsămarea oricărei rude.

Adevărul aici este în această coajă numită corp, este foarte urât, negru, opac și poate că uneori oamenii au nevoie de cruzime ca să se trezească.

Adevărul e mereu crud, necopt, ca un măr verde, niciodată nu cade, e mereu în coacere.

(sursa foto: twitter.com)