O noapte cumplită

Noaptea de 26 spre 27 iunie 2004 am petrecut-o într-o casă de lemn, cu etaj, din munţii de lângă Suceviţa, dând curs invitaţiei unui scriitor și ziarist din Suceava, Dumitru Brădățan, un om plăcut şi bine intenţionat. A fost o noapte cumplită, nu ca aceea, doar furtunoasă, imaginată de Caragiale. Totul a început în clipa fatală în care Dumitru Brădățan, care mă aşteptase în faţa mânăstirii, însoţit de un poet, m-a întrebat pe un ton care îmi sugera răspunsul:

– Unde vreţi să dormiţi, într-un hotel de patru stele sau într-o casă rustică?

– Bineînţeles că într-o casă rustică, am răspuns eu, dornic să fiu la înălţimea aşteptărilor lui.

Greşeală ireparabilă. Domniţa m-a fulgerat cu privirea, dar era prea târziu. În orele care au urmat am descoperit că nu mai am în mine nimic romantic, că am devenit, nu se ştie exact când, un bărbat prozaic, ca atâţia alţii. Frumuseţile naturii, enumerate extatic de prietenul mei din Suceava, m-au lăsat indiferent. Am înregistrat doar chinurile la care am fost supus:

1. A trebuit să traversez cu maşina un pârâu de munte, derapând pe prundişul subacvatic şi riscând să nu mai ies de acolo decât cu ajutorul pompierilor. Covoraşele de cauciuc de pe podeaua maşinii pluteau pe apa pătrunsă înăuntru.
2. Am urcat apoi pe o cărare, ceva mai lată, destinată ciobanilor şi oilor (şi eventual căruţelor). Cum Renault-ul meu nu avea o bâtă în care să se sprijine, şi nici agilitatea oilor, şi-a lovit de mai multe ori scutul metalic de câte o piatră mai colţuroasă.
3. După ce am parcat maşina, printre buruieni mai înalte decât ea, am luat-o pe jos pe o scurtătură şi, ca să ajungem la casă, am trecut printr-un gard de sârmă ghimpată, aplecându-ne ca Adrian Năstase în faţa lui Ion Iliescu şi zgâriindu-ne pe spinare.
4. Am mâncat cireşe, spălate într-o găleată cu apă tulbure, aşezaţi cu toţii, sub cerul liber, ca pe nişte scaune, pe cioturile rămase din câţiva copaci retezaţi. Noi mâncam cireşe, iar furnicile şi ţânţarii mâncau din noi, astfel încât până la urmă n-a fost nicio afacere.
5. Noaptea, eu şi Domniţa a trebuit să dormim pe o canapea îngustă, care ne-a impus un grad mare de intimitate, făcându-ne să roşim.
6. Din cauza unui copac uscat curăţat de coajă, instalat la căpătâiul patului în scop decorativ, nu puteam să mă ridic când voiam să mă duc la baie, şi trebuia să merg târâş în patru labe, prin aşternut.
7. În camera în care dormeam era un cămin uriaş în care duduia focul, alimentat din când în când cu lemne, împotriva protestelor mele, de gazda excesiv de binevoitoare, obsedată de gândul că ne-ar putea fi frig. Drept urmare, mi-a fost toată noaptea teamă că voi muri intoxicat cu monoxid de carbon, ca Laurenţiu Ulici. În plus, ar fi căzut victimă şi Domniţa, care nici măcar nu e critic literar.
8. Dimineaţa m-am bărbierit la o chiuvetă alimentată cu apă de la un izvor. Din cauza secetei, izvorul şi-a epuizat resursele chiar în momentul în care îmi săpunisem jumătate din faţă. Pentru cealaltă jumătate am luat din maşină un bidon cu apă distilată care s-a dovedit a fi în realitate lichid de frână.

Dacă aş putea întoarce timpul înapoi, la întrebarea lui Dumitru Brădățan: ce prefer, un hotel de patru stele sau o casă rustică, aş striga:

– Un hotel!

Apoi, amintindu-mi ce am scris mai demult despre o noapte petrecută la hotel, aş reveni îngrozit:

– Nu vreau nici hotel! Vreau acasă!

(sursa foto: proalpin.ro)