Denisa – Singură cuc - Literatura de azi

Ieşi din viaţa mea! – 4

Dar dacă se gândeşte mai bine, e singură cuc. Viaţa ei e searbădă. În viaţa ei nu se întâmplă nimic. E uimită când îi aude pe cei din jur vorbind de discoteci, petreceri, excursii. Se duce rar la câte un teatru, e înspăimântată să se întoarcă la miezul nopţii singură pe străzi. Detestă televizorul, numai discuţii interminabile cu acelaşi personaje politice îndârjite, nu înţelege cum pot fi atât de pornite împotriva unui om sau altuia, cer socoteală de parcă ar fi jandarmi. Se îngrozeşte. Nu, nu se se îngrozeşte, o apucă greaţa, închide televizorul. Nu vrea nici filme, toate sunt violente. La call center n-a ajuns ca scriitoarea aia care-şi începe cartea spunând că e o doamnă şi trage o înjurătură şi care povesteşte că, tot la telefon şi tot o tură întreagă, trebuia să-i excite pe nemernicii care sunau şi şi-o luau la labă cât vorbeau cu ea. Cu cât îi ţinea mai mult la telefon, cu atât era mai bine plătită. Sau n-a ajuns încă. Măcar în cazul ei, al Denisei, lucrurile erau clare, nu implicau decât afaceri. Se întâmplase să întrebe câte unul dacă-i liberă după program, le trântea telefonul.

O să te prindă unul într-o zi, cu picioarele astea până-n gât, şi nu mai scapi!

Fugea ca dracul de tămâie de întâlniri de felul ăstora, cine ştie peste iubitul căreia dintre cunoscute dădea şi cădea ca proasta. Cum se întâmplase cu doi ani în urmă tot cu Tabita, a avut o aventură cu iubitul Angelei, s-a încheiat prost. Angela a aflat, a făcut scandal, l-a dat afară din casă pe bărbatul cu care ajunsese să locuiască, a făcut-o pe Tabita curvă şi a jurat să-i ia şi gâtul data viitoare, când se va mai întâmpla, era convinsă că, dacă se întâmplase o dată, se va mai întâmpla. Până s-au prins toate că Tabita n-avea nicio vină, căzuse de fazan, îl întâlnise la un oficiu poştal, unde ridica un pachet greu de-i ieşeau ochii din cap, o ajutase să-l ducă acasă. Cum să ştie al cui iubit era, dacă Angela nu le spusese nimic şi habar n-aveau niciuna de viaţa ei sentimentală? Tot Angela a împăcat-o, fată bună. La întâlnirea programată, care se întâmplase să fie după nici o săptămână, Angela a apărut destinsă total şi primul lucru făcut a fost să întrebe:

tu eşti nimfomană?

Poate, a zis Tabita.

Măcar ţi-a plăcut cum şi-o înfigea în tine? Că mie nu mi-a plăcut niciodată.

Au rămas toate trei siderate, simţind cum balanţa se înclina în favoarea prieteniei. Au râs. Şi la sfârşit cele două s-au sărutat.

N-oţi fi devenit lesbiene! s-a oripilat Claudette.

Slavă Domnului, nu! Dar aş încerca, de amorul amorului, a răspuns Tabita şi tuturor li s-a părut că se risipeşte umbra bărbatului-zâzanie, ca o stafie în zori.

Denisa e convinsă că toate patru au rămas prietene pentru că au o disponibilitate totală de a se asculta şi nu se bombardează cu observaţii usturătoare care le-ar face să le treacă cheful să se mai vadă. Deşi după un pahar de vin nu-şi ascund limbile ascuţite. Întâlnirile cu cele trei prietene sunt sărbătoare pentru Denisa, le aşteaptă. Se îmbibă ca un burete de ce povestesc ele. Apoi îşi imaginează întâmplările auzite. Nu se vede vreodată chiar în miezul acelor poveşti, dar i-ar plăcea să i se întâmple atâtea şi ei. Când se vâră sub plapumă, după ce stinge veioza, se închipuie cu vreun bărbat în situaţii despre care le-a auzit povestind, dansează, îi place enorm să danseze, îl sărută, îl strânge în braţe, se excită, fac dragoste. Nu prea ştie cum e şi închipuirea ei se încurcă şi se fâsâie. E momentul în care gândeşte ca Tabita, deşi habar n-are cum i se întâmplă. Ameţeşte. Se scutură brusc. Alungă imaginea, se închină şi adoarme. Întotdeauna adoarme după ce se închină. Alteori îi vine să urle. Se vâră sub plapumă şi plânge în hohote, nu ştie de ce, nu ştie cât timp, după o vreme îşi şterge lacrimile, se închină şi adoarme.

Care e programul pe ziua de azi? întrebă Claudette.
Ziua a început demult, când umblam eu pe creastă, zise Denisa.
Tu eşti anormală, eu vorbeam cu femeile astea care mai au mintea la ele. Ieşim cumva?
Unde? se interesă Angela.
Ştii nişte bărbaţi pe-aici? întrebă Tabita.
Nu-ncepe… îndrăzni Denisa.
Nici nu mă gândesc! Eu continui mereu. Aerul ăsta tare mă excită.
Nu eşti zdravănă, izbucni Claudette.
Semănăm. D-aia suntem împreună, sforăi Tabita, admirându-şi unghiile picioarelor proaspăt scăldate în sânge.

Angela stă sprijinită de balustrada terasei şi pielea bronzată îi străluceşte în soare. Îşi mijeşte ochii verzi şi strălucitori. Denisa n-a întâlnit ochi mai strălucitori, e convinsă că, dacă ar fi bărbat, ar înota în ochii aceia până s-ar îneca, fără să-i pese. O priveşte cum îşi trece de câteva ori mâna prin părul des, tuns scurt, care îi cade franjuri pe ceafă. Întotdeauna s-a tuns scurt, aproape băieţeşte, îi dă un aer de ştrengar. Un ştrengar seducător. Ştie şi mizează pe câştigul obţinut din simpatia cu care o privesc oamenii. Claudette i se alătură şi Angela, cu papiroasa în colţul gurii, îi şopteşte ceva.

Ce puneţi la cale? întreabă Tabita.
Nu vrei să ştii!
Crezi tu că nu vreau! Ieşi la interval.
Să mergem la Cheile Grădiştei, înainte să se-ntoarcă ei.
Super!, bătu din palme Denisa.

La Cheile Grădiştei i-a plăcut întotdeauna. Acolo-i restaurantul cu un pârâiaş în interior. Iar drumul până acolo o încântă, nu sunt serpentine care s-o facă să vomite. Într-o străfulgerare îşi aminteşte cât de rău i-a fost cu trei zile înainte pe serpentinele de la Pârâul Rece, au fost nevoite să oprească să verse totul din ea într-o prăpastie.

Stai o clipă, îi ia vorba din gură Tabita. Care ei să se-ntoarcă?
Tipii care stau la mansardă.
Vrei să spui că la mansarda noastră stau nişte tipi?

E atât de uimită, că-şi strânge halatul în jurul trupului şi aruncă priviri în jur, să n-o fi văzut cineva.

Şi încă mişto amândoi. Au venit în zori, s-au cazat de mântuială şi s-au cărat naiba ştie unde. Dar i-am auzit spunând gazdei că se-ntorc la prânz.
Şi eu unde eram de habar n-am de tipii ăştia mişto?
De unde să ştiu? Poate nu te treziseşi. Poate erai în baie.
Adică i-aţi văzut voi care dormeaţi buştean?!
Nu dormeam buştean la ora la care au venit. Răsărise soarele. Sau dormeam şi ne-a trezit zgomotul, pentru că scara spre mansardă e lângă uşa noastră.
Şi-or să vină peste noi? insistă Tabita.

Niciuna n-a văzut-o vreodată atât de speriată, ceva e-n neregulă. Claudette simte că trebuie să adauge:

De ce să vină? Stau în mansarda lor. Sau în curte.

Nu apare nimeni cât timp se schimbă toate, îşi trag pantaloni scurţi, bluze cu mâneci scurte, se fâţâie în faţa oglinzii aşezându-şi pălăriuţe colorate pe cap, scot maşina de sub copertină.

Sunteţi sigure că aţi văzut pe cineva urcând la mansardă? întreabă Tabita.
Un vis al naibii de material, răspunde Claudette.

Ambalează motorul şi ies din curte. Denisa rămână în urmă să închidă porţile.

(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)