Despre incompleți

Nu știu, nu mai știu de unde veneam
Și nici încotro alergam,
Machiată prost, în grabă, cu mult sclipici pe pleoape și un rest de viață pe gură,
Cu o stea atârnându-mi în păr, gata să cadă, de la ultimul poem eșuat despre cer,
Cu casa în brațe, cu șifonierele zăngănitoare, pline de haine și efecte speciale, din care îmi plăcea să cred că se confecționează cozi de păun și aripi de îngeri,
Când l-am văzut, așa, gol, fără veșminte de purpură și fir auriu, fără urme de aripi, fără discurs, fără bogății :
Bărbatul acela purta soarele pe umerii goi!

Bărbatul acela, fără veșminte de purpură și fir auriu, purta soarele pe umeri,
Călca atât de blând pământul, de parcă mersul ar fi fost parte a unei rugăciuni,
Nu se poticnea sub greutatea Luminii,
Sau, cel puțin, așa cred eu, pentru că zâmbea,
Zâmbea de parcă drumul lui nu acum se croia,
Nu acum îl durea.

Nu am avut curajul de a îi mărturisi că mi-aș fi abandonat toate șifonierele zăngănitoare pentru o rază de soare,
Nu îmi place să cerșesc,
Așa că, irațională cum sunt ( și fi-mi-ar demnitatea să îmi fie) l-am provocat la un dialog despre Moise și oameni incompleți,
În timp ce îmi scăldam ochii în soarele de pe umerii lui.
Cine știe, la cât de des se schimbă regulile gramaticale, poate, mâine, incompleții vor fi la mare căutare!