A iubi

Printre sfinți și icoane,
Zâmbetul tău cobora din înalt
Ca să înflorească, pământean, în mai,
După ritmul cireșilor pietroși;
Odată cu el începuseră să înflorească pereții cei reci și cojiți, ușile bătrâne, scaunele, podelele și, mai ales, fereastra îngustă,
Care îmbobocise și acum înflorea, pentru întâiași dată într-o existență seculară,
Cu o rândunică și mii de raze de viață zumzăitoare,
Scăpate parcă dintr-un stup.

Și, cum „tu” ești pentru Dumnezeu
Iar „ei” sunt de la Dumnezeu,
Spre mărturisirea credinței,
Ai îmbrățișat pereții reci, ușile, scaunele, podelele, ferestrele, ca să înflorească și să rodească tot locul cel sterp.

Eu… eu semăn atât de mult cu tine,
Suntem atât de diferiți și, totuși, semănăm,
Încât mi-e și teamă uneori c-o să ne pierdem unul în celălalt…
Eu, pentru că părtașă îți sunt în toată dragostea, cu toate îndurările ei, cedez brațele tale zidurilor, spre bucuria rodului credinței,
Tu… tu ai un drum de deschis sterpilor
Și amândoi iubim atât de mult.