Și, pentru că simt cum mă pândești
Cu fruntea lipită pe tocul ferestrei dinspre vară,
Ținându-ți prostește respirația doar ca să îmi poți vedea limpede primul pas,
Necurajosule, îți spun: Închide-mă într-un zâmbet, nu într-o lacrimă,
Chiar dacă anterior ți-am pictat, cu atâta evlavie și atât de multe culori, regretul și plânsul,
Închide-mă într-un zâmbet zgomotos, necioplit, diform, obraznic de viu,
Aprinde liniștea după-amiezii cu mine,
Înjunghie până la prăsele soarele roșu al harbujilor,
Îneacă asfințitul în sângeriul lor dulce și aromat,
Prinde-ți la rever colțurile ridicate, mirate ale rânjetelor copilărești de floarea-soarelui,
Rostogolește-mă în năduful roșu-amărui al mușcatelor ce țin vara pironită pe ferestre ca-ntr-un insectar,
Strigă cerului ropote de râs și ploi calde cu mine,
Iar apoi îngroapă-mă într-o boabă uriașă și azurie de strugure, ca-ntr-un talisman,
Talismanul femeii lui Noe,
Ca să rodesc viu, să învii și să zâmbesc veșnic pe buzele tale, ca un potop, mirosind a fragi și lemn dulce, pe un târâm curățat de deșertăciune,
În toate serile verilor ce vor veni.
Alina Neagoe 23.07.2020
Serile verilor ce vor veni
