Pe sub ușa crăpată

De câte ori ceream pe vremuri un pașaport, mi se spunea cu cinism că pot să vizitez Uniunea Sovietică, o țară enormă și frumoasă în care n-aveam nevoie de pașaport. Așa am ajuns să-l văd de câteva ori pe Lenin zăcând îmbălsămat în mausoleul lui din Piața Roșie. Oriunde te duceai în URSS, Moscova era obligatorie, ca și vizita la mausoleul lui Lenin. Am stat de câteva ori la niște cozi imense unde toți erau serioși, pioși ca în fața unui lăcaș sfânt. Doar noi, românii din grup, vorbeam tare și râdeam, până când ghidul ne atenționa că ne aflam în fața celor mai sfinte moaște ale comunismului care a revoluționat lumea. Dar comunismul a căzut ca o șandrama putredă și zeci de statui ale lui Lenin au fost date jos în ultimii 30 de ani. Am o poză stând călare pe gâtul lui Lenin, pe vremea când imensa lui statuie mai zăcea undeva în spatele Palatului Mogoșoaia, invadată de buruieni.

Când eram student în anul doi la medicină în Cluj mi s-a propus să plec în China, unde puteam să-mi continui studiile cu o specializare în anestezie prin acupunctură. Ar fi urmat să-mi petrec cinci ani în Beijing prin anii ‘70, când ei abia ieșeau devastați dintr-o revoluție culturală ucigașă, cu zeci de milioane de morți exterminați metodic, sigur nu din cauza unor acupuncturi greșite. Am refuzat deoarece pe-atunci nu mă vedeam trăind niciunde în afara țării mele, unde nu era raiul pe pământ, dar nici iad.

Zilele acestea părem pe muchia unei stranii revoluții culturale în America. După luni de izolare din cauza Covid-ului, exact când ne mai relaxasem și vremea se făcuse frumoasă, am intrat brusc într-o perioadă de mare neliniște socială care decurge în paralel cu pandemia și la câteva luni distanță de alegerile prezidențiale. Totul a început cu arestarea unui bărbat de culoare, terminată prin uciderea lui violentă de către un polițist maniac. Au urmat demonstrații normale de protest încheiate însă noaptea cu jafuri care au devastat nu doar Minneapolis, ci toate orașele Americii. New York-ul a devenit un oraș pustiu, cu magazine acoperite cu placaje groase, ca în așteptarea unui uragan teribil. Poliția pare intimidată. Trump cere forțelor de ordine să îndepărteze violent protestele pașnice din fața Casei Albe, după care ține o cuvântare agresiv-incoerentă și se pozează în fața unei biserici ținând în mână Biblia, pe care nu cred că a deschis-o vreodată. Urmează cele mai crunte vandalizări în marile orașe și începe seria a treia a acestei mișcări entropice aparent de masă: războiul împotriva statuilor Americii, mișcare care a trecut brusc oceanul în Anglia și alte țări europene. Churchill însuși e în pericol și a fost pus într-un fel de cutie de protecție. Nu poți să nu te întrebi dacă această mișcare e spontană sau dirijată de undeva din spate. Pare o continuă „mineriadă” semi-culturală, la care nu știm câți sunt mineri reali și câți incitanți deghizați. În faze de furie, plictis și mai nou de sărăcie, masele sunt ușor de manipulat. De dimineața până seara, vedem la televizor statui doborâte de pe soclu, vandalizate, arse. Cum se dă jos o statuie? Cam la fel cum s-a procedat cu statuia lui Saddam Hussein. De obicei i se pune un laț-două la gât, ca la spânzurați, și cât mai mulți trag de ea până o izbesc de asfalt în uralele mulțimii extaziate, care de multe ori nici nu știe pe cine și de ce demolează. Lista statuilor care-și așteaptă rândul e din ce în ce mai lungă, mai variată și mai neașteptată.

Când m-am angajat prima dată într-un spital din New York, profesorul, un evreu francofon originar din Maroc, cu studii la Sorbona, m-a privit peste ochelari cu puțină milă și mi-a spus: „Nu uita că faci parte dintre cuceritorii acestui continent. Ești un bărbat alb, european, și dacă intri în vreun bucluc n-am cum să te apăr. Nu faci parte din niciun grup defavorizat. Ai mare grijă de tine!” M-a trimis într-o clinică lângă aeroportul Kennedy, într-un cartier cu populație de culoare. Șefa clinicii m-a sfătuit ca în pauza de prânz să nu mă aventurez prea departe. Eram singurul doctor alb acolo și după doi ani, în care m-am înțeles bine cu toți, șeful de la personal m-a anunțat că numele meu va fi pus pe „zidul toleranței din Alabama” și mi-a dat o diplomă pe care o am și azi în cabinet. Singura statuie de care-mi amintesc în cartierul acela era una a lui Columb, sprijinit într-o sabie îndoită. În jurul soclului erau întotdeauna tineri de culoare care pierdeau vremea, beau bere și fumau marijuana. După câțiva ani, ajunsesem la concluzia că America nu-i o țară rasistă, părere pe care mi-o mențin și azi.

Cei care au trăit în marile orașe americane prin anii ‘60 spun că miroase din nou a răzmeriță, haos și bucluc. Atunci era războiul din Vietnam, acum e cel al statuilor și cel dus cu noi înșine care ne polarizăm din ce în ce mai mult, împinși la extreme, zone veșnic periculoase. Trump își freacă fericit mâinile și ține cuvântări triumfătoare nemascat dictatoriale, continuând să sfideze Covidul și tot vidul politic și uman care crește în jurul lui. Democrații, în schimb, îl critică pe Biden, care declară că nu vrea să taie fondurile poliției, nu susține demolarea statuilor și nu e adeptul ideilor socialiste. Ce va urma oare? Prin anii ’68, poliția și armata trăgeau cu gloanțe adevărate în cei care ieșeau noaptea pe străzi sub stare de asediu. Astăzi, poliția stă deocamdată cu spatele la tot ce se întâmplă.

Revoluțiile și războaiele civile pot începe din diferite motive. Marx spune că o ideologie se poate materializa doar când furia și nemulțumirea mulțimilor dă în clocot. Înainte de-a se ajunge la Revoluție, a fost nevoie de arme, de soldați furioși și ofițeri motivați. Revoluția din Octombrie n-ar fi avut loc dacă armata rusă întoarsă de pe fronturile Primului Război Mondial nu ar fi fost flămândă și înarmată. Fără ea, Lenin ar fi rămas la Zurich să joace șah cu Tzara și să recitească fără rost marxismul. Capitalul a fost scris și imaginat de Marx pentru societatea industrială engleză sau vest-europeană, în timp ce el petrecea cu soția lungi vacanțe burgheze la Baden-Baden. Comunismul a fost scris pentru englezi și germani, dar ideile lui Marx au încolțit și s-au materializat în Rusia țaristă. Isus a preconizat creștinismul pentru iudeii din Israel, dar ideile lui au încolțit în altă parte.

Fără Primul Război Mondial și înarmarea maselor cu un alt scop, poate că am fi rămas de la Marx și Lenin doar cu câteva idei, acum reciclate și redistilate prin multe universități americane care predau pe bani foarte mulți, așa-zisul „neo-marxism”, o ideologie corcită. Oricum, de arme nu ducem deloc lipsă în America, există mai multe decât locuitori. Unii au acasă adevărate arsenale, iar furia mulțimii își arată din nou colți stranii, ce par mai degrabă niște plombe ideologice făcute în grabă, deloc convingătoare. Dacă ești atent, nu poți să nu simți că de undeva din spate, pe sub ușa crăpată, trage un curent ciudat ce nu știm de unde vine.

În imagine: statuia lui Lenin, la Mogoșoaia (sursa foto: bucurestiulmeudrag.ro)