Cealaltă dimineață

Am scris un cub de sticlă, inima ta,
(Nu-mi plac formele rotunde și nici consistențele opace,
Așa că, în poezia mea, totul e așa cum îmi place mie)
Un cub miraculos în care,
În fiecare dimineață, după cafea,
Îmi place să-ți ghicesc.
Tu nu te împotrivești deloc,
Indiferent cât de mult te doare,
În fiecare dimineață, după cafea, îmi pui inima în palme și mă lași să îți ghicesc toate anotimpurile, toate lacrimile, toate zâmbetele celeilalte dimineți.

Uite, uite cum strălucește dragostea ta,
Iar în jurul ei au început să graviteze, năucite,
Sumedenie de vise multicolore, speranțe, gânduri și frici.
Vai, cum arată visele, vârtejuri calde de culori, curcubee spiralate, respirând viață, iar, în fiecare dintre ele, o pată verde-mov în care îmi recunosc mersul leneș
( Sunt o împiedicată, până și în visele tale cad, zdrențuindu-mi tălpile).
Tu nu mă grăbești, inima ta strălucește în palmele mele, în timp ce tu aștepți răbdător să îți ghicesc cum va fi cealaltă dimineață.

Un fluture alb se așază, de fiecare dată, pe un colț al cubului de sticlă,
Cu aceleași bătăi, mii de bătăi albe de aripi,
Transformându-și zborul într-o daltă cu care vrea să-ți schimbe inima într-un glob de cristal.
Tu îl alungi, de fiecare dată, pentru că știi că nu-mi plac formele rotunde și pentru că mă iubești atât de mult, încât
Nu-ți pasă că te rănești constant în colțurile cubului scris de mine.

Cealaltă dimineață oricum va fi fără mine,
Cealaltă dimineață va fi fără mine,
E foarte simplu, nu pot depăși marginea,
Noi doi nu putem căuta infinitul, nu putem înlănțui orizontul,
Nu putem lua lucruri ce nu ne aparțin,
Așa că, ți-am scris un cub de sticlă în care, într-o pată însuflețită, verde-mov,
Ca și-ntr-o sticlă de Murano,
Mă vei recunoaște după mersul leneș și mă vei însoți doar până la colț.