Adrian Sângeorzan 
Pe aeroportul Șeremetievo, aşa cum bănuiam, ne aşteptau bunica şi Serghei, oameni care nu plecaseră niciodată niciunde şi care formau deja un cuplu aproape protocolar pentru venirile şi plecările familiei. Pe Tamara n-am găsit-o ca altădată gătind acasă, pentru că era ocupată acum cu cabinetul ei de parapsihologie şi comandase mâncare chinezească. Blocurile din Liazanovo aveau un strat nou de vopsea pe ele, pe care vremea şi ploaia apucaseră deja să se scurgă.
Erau dezamăgiţi că nu venisem în uniforma de Marines, cu medalia pe piept. Visau cu toţii să meargă cu mine la o plimbare prin Piaţa Roşie unde aş fi fost admirat şi aş fi dat cu tifla pensionarilor încăpăţânaţi care-si afişau încă decoraţiile sovietice.
Bunicul Ahmatov îmbătrânise puţin, dar asta nu-l opri să-i facă galant curte Alinei. Iubita lui, Elena, era tot acolo, bombănind şi combinând dulceţuri în bucătărie.
– Îmi place să o fac geloasă, chicoti bunicul.
Toate păreau la locul lor, aşa cum le lăsasem, puţin mişcate poate, doar atât cât să poţi să spui că timpul a trecut şi pe-acolo. Numai eu mă schimbasem şi nu-mi mai găseam locul.
Peste vară, am rămas la Klin, unde am cântat la chitară, i-am ajutat la grădină, am stat seara pe terasă să privim stelele şi am aşteptat, ca pe vremuri, să pocnească primele dopuri din damigenele cu socată. Mă răsfăţau cu toţii, Mătuşa Anastasia, Dasha cu gemenii ei roşcaţi, Alina, mestecenii din grădină, pozele sepia de pe pereţi, chiar şi vocea răguşită a lui B.B. King, care continua să-mi placă. Doar că eu încă nu ştiam cum şi de unde să apuc firul care-mi scăpase.
Într-o zi am deschis laptop-ul pe care mi-l adusesem şi am început să scriu. „Mă numesc Vitali Ahmatov şi aici în Rusia toţi mă întreabă dacă sunt rudă cu poeta….”
sfârşit
