Să povestești fără vorbe

Martorul – 31

             Atunci toată încordarea strânsă în mine s-a destins şi, în timp ce mă ridicam din ghemuiala mea, m-am auzit scoţând nişte sunete caraghioase, ca nişte horcăituri, care nu puteau însemna nimic pentru nimeni. Imediat am auzit-o spunând: „Cum nimic? E imposibil!”

            „Nimic altceva decât ştie lumea.”

            Zgomotele gâtlejului meu se auzeau mai departe, ieşeau împotriva voinţei mele, nu ştiam ce vreau. Atunci s-a întors spre mine, proptindu-se cu o mână în covor, înainte să se ridice în picioare cât era de lung şi să zică cu furie: „Taci dracului, aşchimodie, nu mai orăcăi aşa!” Un timp n-am fost în stare să opresc acele sunete, s-au întors toţi spre mine, ea mai cu seamă mă străpungea cu privirea aceea scormonitoare.

            „Ştiţi ceva, spuneţi-mi, vă rog”, le-a zis într-un târziu.

            Din clipa aceea toate au început să se învălmăşească, rămânând în acelaşi timp, nu ştiu cum, într-un fel clare. Cel deşirat se ridică, începe să povestească ceva, îşi scoate ochelarii, le şterge sticlele cu o batistă, în vreme ce-şi roteşte privirea mijită a ochilor miopi, îndeasă în pâlnie vorbele pe care eu le mai auzisem, nu pot să nu fiu mirat auzindu-l spunând că tot ce ştia este că plecase cu tipul acela cu blugi, care nici măcar nu e prea bun prieten cu ei, şi mă luase şi pe mine, probabil, el aşa auzise, la o plimbare, că se întâlnise cu altcineva, cu siguranţă un prieten de-al ei, de care el habar n-avea, pentru că celălalt se întorsese devreme şi pentru că altfel nu se explică cum a ajuns la casa din afara oraşului, iar ce-a fost acolo e şi mai tulbure şi mai greu de povestit, probabil o aventură ca oricare alta, cum o aventură? îl întreabă, o aventură, nu ştii ce-i aia? eu încep să mă agit după minute de nemişcare în care adunasem multă furie, mă foiesc în lungul peretelui, uitat deocamdată, el se plimbă încolo şi încoace prin faţa ei, între fereastră şi dulapul cu sticle, gesticulează întruna cu mâinile lui foarte lungi, burduhănosul stă sprijinit de măsuţa cu diapozitivul, cu o mână pe genunchi şi cu cealaltă trăgându-se de mustaţă, îi răsuceşte vârfurile, întoarce capul când la el, când la ea, aprobă mereu, crezi că noi nu ne-am întrebat ce-a fost? zice, ea aşteaptă să continue şi, nemaiauzind nimic, îl întreabă cum de s-a dus acolo, cum de ştia casa aceea, că doar nu era a ei, burduhănosul dă să răspundă, cel deşirat îl întrerupe, mai fusese probabil, da, mai fusese cu tipul cu blugi, apucă să spună cel gras, oprit îndată de privirea celuilalt, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l ia gura pe dinainte, mă întreb cum pot spune toate astea, doar fusesem cu ei, ştiu bine că am fost cu ei, îmi amintesc drumul, banda de asfalt, cântecul, seara şi portretele cafenii de pe perete, care izbucnesc deodată în mintea mea, de parcă s-ar urma  acum, agitaţia sporeşte în mine cu furnicături în mâini şi în picioare, tremur, şi de unde ştiţi voi că n-a fost cu  prietenul vostru cum ziceţi că-l cheamă şi atunci? îi întreabă, amândoi ridică din umeri, lumea spune că nu, îi răspund pe rând, şi ea mai zice: doar mutul ăsta ar putea şti, dar nu e în stare să vorbească, răsucindu-se către mine, apoi din nou către ei, nu credeţi? de ce tăceţi cu toţii şi nu-mi spune nici unul nimic? grasul vorbeşte abia atunci, ca fără vreo legătură, nici nu ştii ce rău mi-a părut, îmi plăcea foarte mult şi, dar ea, acoperindu-i glasul aproape strigând: tocmai de asta, nu vrei să şti ce s-a petrecut? Acum aud din nou nişte sunete fără noimă, ca nişte horcăituri, izbucnindu-mi din gâtlej, ştiu că nu răsună numai în capul meu, ci chiar se aud, când îi văd pe toţi trei întorcându-se spre mine, ea întrebându-mă ce este? în vreme ce fac semne dezordonate cu mâinile care îmi tremură, fac eforturi disperate să nu-mi mai tremure mâinile, ca să se poată înţelege ceva din semnele astea, ştiţi bine că aude, le zice, poate el ştie ceva, sunt sigură că el ştie ceva, cel deşirat proptit în faţa ei: ce dracu să ştie nătângu’ ăsta? dar ea le întoarce spatele, se răsuceşte  spre mine, mă întreabă din nou: ce vrei? tu vrei să spui ceva! şi-mi zice din nou pe nume, vorbele ei cad peste mine foarte apropiate, buzele îmi tremură, simt asta, mă desprind de perete, încerc să-mi stăpânesc gesturile dezordonate şi arăt cu mâinile spre ei, spre cel deşirat mai cu seamă, cu toate că sunt convins că e greu să priceapă cineva ce anume vreau, mă cuprinde furia de neputinţa mea, mai că-mi vine să plâng de ciudă şi, tocmai de aceea, sunetele gâjâite izbucnesc şi mai aprig, acoperind toate glasurile. Înainte să apuce să întrebe ceva, cel deşirat îi zice: ăsta iar are o criză, ce criză? îl întreabă imediat, nu ştiu, din când în când face urât, spune, e periculos, spune iar, de unde ştii? dar el tace, de unde ştii? l-am văzut o dată şi a trebuit să-l legăm, zice grasul, ea îl priveşte o clipă, se întoarce spre mine care neg din cap, în vreme ce sunetele gâjâite dau năvală, se uită la mine puţin speriată, recunosc teama pe chipul ei, dar nu e numai teamă, e şi neîncredere, se întoarce spre ei, spunându-i burduhănosului, care îşi trage fără noimă marginea pulovărului peste pântecul proeminent, se apleacă şi dă muzica mai tare, ca şi cum ar dori să-mi acopere gâjâitul: cum adică l-aţi legat? spuneai că nu ştii nimic despre el şi că nu te interesează! grasul îngaimă ceva ce n-aud şi nici ea n-aude, probabil, pentru că se întoarce din nou spre mine şi-mi strigă: taci, nu mai geme atâta, că nu aud nimic! dar până să-mi sugrum gâjâielile, cel deşirat se apropie, tacă-ţi fleanca, pocitanie! zice, nu ne mai auzim de urletele tale! ţi-am spus eu că are o criză şi că trebuie să te fereşti de el! Mă îmbrânceşte cu mâinile lui lungi şi osoase, ar trebui să te dau cu un şut în cur afară, zice, lasă-l, o aud spunând, dar mâinile osoase se proptesc din nou în pieptul şi capul meu, împingându-mă înapoi, alunec, abia mă ţin disperat pe picioare, îmi amintesc cum m-a mai îmbrâncit o dată şi cum şi el şi ceilalţi au dat în mine şi în clipa asta ştiu că tot ce fusese ca într-o ceaţă nu era născocit de mintea mea bolnavă, ştiu că sunt mic, urât şi ghebos, dar puternic, şi ştiu că n-au cum să mă calce în picioare, chiar dacă sunt mai mulţi şi îşi unesc forţele, ca atunci, îi arăt ura asta într-o schimonoseală care să-l sperie, o să te dau afară urgent, zice, mă feresc şi mă apăr, aha, zice, ridici mâna, vrei să te arăţi tare? şi mă pocneşte, urechea îmi ţiuie, nu ştiu dacă nu cumva furia şi ura mea ţiuie mai tare, mă reped în el şi-l lovesc, nu se aşteptase, îl lovesc din nou, dă înapoi, alunecă pe covor, cade şi dă cu capul de peretele din faţă, şi în clipa asta ea ţâşneşte din fotoliu, nu am văzut-o, o simt în picioare când strigă acoperind şi gâjâielile mele şi gâfâielile lui şi muzica, încetaţi o dată, cretinilor! vine întâi la mine, mă prinde de umeri, stai locului, ţi-am spus să taci şi să stai locului! tremur tot, mă ridică de bărbie, se uită iarăşi cu privirea căreia nu-i pot scăpa, du-te la locul tău şi taci o dată! se întoarce spre ei, şi voi, oameni în toată firea! le zice, de ce vă e teamă de el? îi întreabă, ce v-a făcut sau ce i-aţi făcut de vă e teamă de el? nu ne e teamă, spune grasul, atunci de ce s-au luat la bătaie ? întreabă ea, nu e prima oară, îi spune, cum nu e  prima oară? îl întreabă, s-au mai bătut o dată, zice el, atunci când l-am legat, spune mai departe, când? întreabă ea, mai demult, nu erai aici, îi sare repede ţandăra, răspunde, cui? ăstuia pipernicit? întreabă din nou, nu, îi răspunde, privind spre cel deşirat care îşi scutură capul, se dezmeticeşte, începe să se adune, praf te fac, aşchimodie! zice, braţele lui de păianjen se sprijină în covor şi-i ridică trupul, mă lipesc de zid, vai de tine, zice, dar atunci grasul e deja lângă el, tu eşti de vină, de ce te legi de el? îi spune, încât cel deşirat înţepeneşte în loc, într-o mişcare nedusă la capăt, uimit, nevenindu-i să-şi creadă urechilor, îşi scoate ochelarii, şi-i spune din nou: ascultă, bă… dar nu termină ce are de spus, tu eşti de vină, repetă grasul, şi data trecută mi-a părut rău, şi parcă ar fi vrut să mai zică ceva, dar îl împinge şi pe el, se îmbrâncesc unul pe altul, nu mai aud ce-şi spun din cauza muzicii care răsună prea tare, aud o singură dată câteva cuvinte înghesuite în pâlnie, pentru asta, mă? pentru târfa asta? şi atunci văd ceva ce nu credeam că o să se întâmple, burduhănosul ridică mâna lui lată, cu degete groase ca nişte cârnăciori şi cu o forţă de care nu-l credeam în stare îl pocneşte peste faţă, îi zboară capul înapoi, în clipa în care aud din nou strigătul ei, dar înainte să-i înţeleg vorbele, văd şuviţe de sânge pe obrazul şi buzele celui înalt, încetaţi o dată! striga, acuma o luaţi voi de la capăt? ce dracu tot aveţi de împărţit? dar nu mai ştiu ce le-a zis sau dacă le-a mai zis ceva, atât de uluit eram de şuviţele de sânge, încât brusc mi se opriseră gâjâielile, mă uit încremenit la mâna cu care îşi  şterge obrazul şi buzele sparte, umflate dintr-odată, şi mă trezesc cu ea în faţă, se uită drept în ochii mei, cu încredere, du-te, te rog, îmi zice, nu vreau să vă mai bateţi aici, eu gâfâi şi nu înţeleg nimic, du-te, te rog, se uită surprinsă la mâna mea întinsă către ei, ca şi cum i-aş spune ceva, dar nimic nu sunt în stare să-i spun, în afară de obişnuitele sunete nearticulate, du-te, n-or să-mi facă nimic, încep să înţeleg totul…

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)