Prin ploaia de gloanțe

Am fost într-o vară la pădure, de dragul plimbării, al murelor, al florilor și mai ales al mentei sălbatice, care în ciuda denumirii avea mereu același miros domestic, familial. Îmi plăcea să culeg cu brațul, în neștire, apoi ajunsă acasă trebuia să umplu cu apă orice fel de vas care-mi ieșea în cale și să le aranjez prin camere sau prin curte la locurile răcoroase; îmi plăcea de asemenea vocea nesigură a mamei care într-un fel mă certa că luasem prea multe și era păcat să le aruncăm, dar tot ea, ca întotdeauna, venea cu salvarea și-mi spunea așa încet, ca și cum ar fi fost un secret: Am putea să le punem la uscat pentru iarnă. Imediat cum intrasem în pădure, și după ce în prealabil sărisem pe un fel de trecere făcută din câteva pietre pe care oamenii le luaseră chiar din balta pe care o traversam și unde acum erau doi cai priponiți cu o funie lungă, lungă, astfel că puteau ajunge și la apă și la umbră și la iarbă; după ce am trecut prin acest mai mult pasaj al timpului decât printr-un peisaj comun în județul Teleorman, pentru că pe măsură ce pășeam îmi aminteam de bunica când mersesem prima oară cu ea prin aceste locuri. Mâinile ei în zare care-mi arătau pădurea mi se păreau că deschid orizonturi pe care până atunci nu le atinsesem și iată acum puteam nu doar atinge cu mâna ci chiar inhala toată pădurea, o puteam trage în piept să-i dau drumul acasă. Și chiar asta făcusem pentru că luam cu mine tot ce putea, flori, mentă, pietre pe care ulterior le coloram, cochilii de melci, scoici de pe malul apei, din ulterior făceam șiraguri, pandantive, ghinde, gherghine etc. După ce am m-am spălat de noroi și am urcat dâmbul care făcea legătura dintre mlaștină și copaci am văzut un câine maroniu cu coada tăiată printre trunchiurile de stejari. Nu mi-a fost frică pentru că eram obișnuită cu câini necunoscuți aflați în libertate, dar pe măsură ce înaintam am observat că era legat, priponit precum calul care se afla la câțiva metri de el. Era total neobișnuit să găsești un câine legat la marginea pădurii, iar după cum arată de slab dădea semne că era de câteva săptămâni în acea pustietate. Mi se pusese un nod în gât, o greutate pe piept mă apăsa, ceva mă lovise în cap, nu puteam respira și nu puteam gândi. Intrasem într-o bulă de neînțelegere, pe care, de altfel, nu aveam s-o lămuresc niciodată. Sunt gesturi care așa rămân pe veci, nelimpezite și cu timpul lăturile se împut și mai și. Câinele era bine legat, la prima intenție de-a mă apropia m-a mârâit și mi-a arătat dinții fioroși. Nu știu ce fel de om făcuse asta, o lucrare care contravenea total cu natura, dar poate că nu cu natura umană. Câinele mă sfâșia cu ochii plini de rugăminte să-l dezleg dar în același timp nu avea încredere în mine să mă lase să mă apropii. Am stat o vreme lângă el cu sufletul sfârtecat de privirile gloanțe, în așteptarea cuiva, a unui om, a unui ajutor, dar nu a trecut nimeni. La o cercetarea mai atentă câinele avea lângă el o farfurie murdară în care bănuiam că fusese apă sau mâncare, poate adusă tot așa de cineva ca mine căruia îi fusese teamă să se apropie. Pe acest câine imobilizat de la marginea pădurii aveam să-l vizitez câteva săptămâni, timp în care l-am hrănit sau pur și simplu am stat acolo lângă el, amândoi în mlaștina neputinței, ceva cu mult mai rău decât mocirla prin care treceam de fiecare dată ca să pot ajunge la el. Într-o zi l-am dezlegat, m-a mirosit, a dat câteva rotocoale în jurul corpul meu lăsat pe vine și a fugit ca din pușcă. După o săptămână urmând același traseu prin pădure am văzut, iar câinele fusese adus în același loc și legat ca și prima oară, probabil de același om. L-am dezlegat destul de repede pentru că de-acum ne cunoșteam și a fugit iar, a zbughit-o disperat la stăpânul lui ca un credincios orbit de iubire fără să privească înapoi și numai în câteva clipe s-a pierdut în pădure pe un drum doar de el știut. Mă gândeam că și magii urmaseră steaua călăuzitoare fără să privească înapoi mânați de aceeași judecată. M-am așezat pe iarba uscată, în colțul acela de pădure unde soarele pătrundea foarte bine și uscase pământul, se crăpase de-o palmă, furnici de tot felul își făcuseră cuiburi mari și părea de-a dreptul un rai pentru ele, nu voiam să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat la prima ploaie, dar acum roiau și roiau fericite. Eram la granița dintre cele două lumi, umbră și luminiș, iubire și ură, părea locul perfect unde o puteai lua razna, animalul eliberat deja o făcuse, nimeni nu mă vedea, poate că pentru o vreme nici nu existasem, înghițită fiind de fisurile separării. Și viața la fel, îți dă șanse să fii liber, nesupus, nechinuit și ca o dobitoacă ea alege să fie servilă unui stăpân care nu o merită. Sau și mai rău, poate chiar corpul însuși nu o merită și atunci viața se subjugă singură în supliciul – suc gastric pe care chiar ea din celulele ei cât se poate de vii îl secretă. Mintea mea vagabonda eliberată din lesă în toate direcțiile, pe tot felul de alei, dar oricât aș fi mers se înfundau și ajungeam de unde plecasem. Apoi brusc m-am smucit și eu ca dintr-un lanț făcut de forfota gândurilor, m-am răsucit de câteva ori în jurul locului să nu fi uitat ceva și m-am întors spre casă, recunosc, ceva mai alene decât câinele.