Contagios

Mediocritatea se ia. Poezia nu.

De la o vreme tastatura seamănă tot mai mult cu o claviatură, literele astfel îmbinate în cuvinte, fraze, texte dau de gol orga invizibilă ca o prelungire a mâinilor.

Tot mai des îmi apare imaginea intersecției Iancu de Hunedoara cu Dorobanți însoțită chiar de vacarmul inerent unde, într-o zi ușor ploioasă pe trecerea de pietoni, am văzut un trandafir roz, călcat de picioarele pietonilor, călcat de roțile mașinilor. Curios este că a doua zi era tot acolo, presat dar întreg, petalele rămăseseră intacte, m-am aplecat și l-am luat. Încă mirosea, îl am și azi, doar amintirea despre el s-a fărâmițat puțin, el nu, el are doar culoarea puțin schimbată, poate fi ridicat oricând la rangul de totem al supraviețuirii. Relicva stă la loc de cinste în casa mea lângă icoană, asta pentru că suferința a fost mereu venerată.

E liniște.

Iar când spun asta înseamnă că zgomotul orașului nu se aude, mașini, claxoane, ambulanțe, tramvaie, voci umane, certuri, mingi lovite, țipete, vecini bătând covoare, totul pare adormit. Oamenii, absolut fără să vreau, tot timpul intră la categoria oraș, artificial, pavat, îmbrăcat. Când recitesc fraza îmi dau seama de greșeală dar o las așa, niciodată nu îndrept ceea ce primul instinct a decis.

E liniște.

Păsările cântă, puii ciripesc a foame, pisicile au observat și pândesc cuibul, unele au încercat să se cațere, sunt urme de gheare pe pereți, asta îmi amintește că de fapt, tot timpul sunt pândită, ba de ochi, ba de timp, niciun loc nu e sigur, cel mai bine e să stau încremenită, așa cum unele vietăți mimează moartea când simt un pericol, dar puii nu știu asta, sunt prea mici, prea inocenți să-și salveze viețile. Cireșele s-au copt, unele stricate au început să cadă, am văzut fluturi care sorbeau molcom din sucul lor, pentru câteva secunde privindu-i totul s-a oprit, ceasul, bătăile inimii, până la urmă totul trece, totul se usucă. Iarna. Primăvara. Zâmbetul. Trenul de marfă. Trenul tău. Și mereu după ce pleci… e ca după ploaie, ca după poezie, în urmă ta rămân frunze, crengi rupte, dar mai ales starea, o stare anume ca o dimineață curată, puțin friguroasă ca o femeie ieșită din baie, aș merge pe urmele ei, dar cineva mă tot trage de rochie înapoi. Cufere cu amintiri sparte la malul întâlnirii pe acest țărm al foii se îneacă, se îneacă ca plajele neatinse undeva departe, undeva departe, oamenii scormonesc, se îmbogățesc. De fiecare dată devin altcineva în mâinile lor, și mereu după ce pleci… ușa rămâne întredeschisă ca o gură de copil care nu s-a săturat, foamea asta trebuie liniștită, iar în condițiile când pielea nu suportă datul înapoi, teama, fleacurile e tot greu să-mi găsești un locul vulnerabil. Te asigur că-l am și e contagios.

Dar nu vreau să spun mai mult, o să vezi și singur, cert este că mi-am amintit subit, ceea ce devenise, prostul satului, de colegul Gabriel: Până la urmă pe el îl învinsese mediocritatea, tot ce era mai rău îi ieșea prin pori ca niște cuie ruginite, însă putea otrăvi numai pe cine avea aceleași simptome ale înveninării asemănătoare lui: minciuni, vicii și tot felul de astfel de duhori, pe alții nu. Nimic nu l-a putut doborî așa cum cândva îmi imaginam că iubirea, adevărul, bunătatea putea pune jos și o fiară, un diavol, că aceștia au totuși undeva ascuns bine un țăruș care poate fi scos cu milă, cu delicatețe și locul poate fi vindecat cu succes tot de propriile celule, dar și altele, unele aurii, strălucitoare pe care numai armonia ar fi fost capabilă să le confecționeze. Nimic nu mergea, pe el în doborâse acele mici ticăloșii, furtuni la nivel celular care-i dădeau o febră de nedescris, o febră a urii, odată o mârșăvie făcută acționa în lanț, fără oprire, fără pauză, ca un virus. Precum un infractor care comite o crimă pentru a ascunde alta, mediocritatea se multiplica pe zi ce trecea și el devenea mai prost și mai prost, iar asta mă amuza la culmea pentru că se ducea tot mai mult în largul lacului lașității, până nu s-a mai văzut. De pe margine asistam la propria-i devorare, nici că-mi puteam imagina că va putea funcționa așa bine, că el va reveni la ceea ce fusese înainte atât de repede și ușor. Sucul gastric al viciilor vulgare îl măcina din toți mușchii, din toate oasele, până a îmbătrânit subit, ultima oară l-am văzut albit, gârbovit, abia de mai putea face o răutate, dar totuși el încerca aceleași clasice metode, știute și foarte folosite, de exemplu la 5 ani poți face un copil de seama ta să plângă dacă-l păcălești cu o acadea, la patruzeci nu poate decât să zâmbească la numărul de magie cu ascunsul sub mânecă, pe care de altfel îl observi dar taci de dragul spectacolului. Când l-am cunoscut era într-un colț, un câine plouat, fără curaj, fără viitor, al nimănui, am fost precaută de la început așa cum și maică-mea fusese dar nu suficient când a luat o javră acasă să-i dea să mănânce și la poartă după prima îmbucătură a mușcat-o, noroc că i-a dat drumul și javra recunoscătoare nu a mai revenit. Totuși javra asta nu a fost javră până la capăt, dacă era, se întorcea. Sau nu poți fi supărat pe un câine care-ți fură covrigul, doar covrigul nu e toată averea ta, furtul în sine nu trebuie uitat, dacă vezi a doua zi pe stradă același câine care a procedat ca o javră e mai bine să nu îți bați capul să-l educi ci să dai altuia care vine bucuros dând din coadă lângă mâna ta. Mediocritatea se ia. Mulți colegi s-au contaminat și a doua zi îi răspundeau la fel sau mai rău, aceștia așteptau ca felinele ascunse în iarba din savană momentul propice. Dar cât ar fi încercat Gabriel să determine oamenii să se comporte ca el nu a reușit cu toți, el dorea să primească aceeași ură ca să o dubleze și așa războiul ar fi ținut la nesfârșit, iar el ar fi fost și azi în viață, dar s-a îngropat de unul singur. Ce este trist este faptul că în general oamenii răspund cu aceeași monedă mai ales când este vorba de gesturi urâte, și asta pentru că pe moment otrăva scoate spume, sunt unii care nu se opresc toată viața, da, sunt și astfel de cazuri rare ale morbidității. Mă gândesc că mediocritatea e un proces involuntar, o boală, un fel de viscol irațional care scoate sângele din vene și nu poate fi oprit, soră cu invidia. Dar mediocru înseamnă banal, comun, de mijloc, care nu se remarcă prin nicio strălucire, dar când cineva se remarcă prin strălucirea faptelor urâte se cheamă geniu, un geniu al mediocrității.

Când mergeam cu bunica la diverse înmormântări, un om ducea steagul, mereu același, mereu zâmbea, și când am întrebat-o pe bunica de ce râde la înmormântare, mi-a spus scurt: E prostul satului. Era un personaj chiar plăcut, cu o față senină, zâmbea mereu, vorbea frumos, nu se certa cu nimeni, însă trebuia să-i repeți și să-i repeți mereu ce are de făcut pentru că uita. De fiecare dată la intersecții când cortegiul funerar se oprea el întorcea capul să întrebe din priviri: Pe unde o luăm? Oamenii din spate îi răspundeau aproape în cor: Înainte, înainte, la cimitir, sau îi făceau gesturi cu mâna tot înainte. Și acest dialog aproape surdo-mut continua la fiecare oprire, nu mi se părea foare grav, mai ales că avea și meseria de clopotar și lucrând la biserică nu putea comite greșeli, dar s-a întâmplat de câteva ori, ceva minor, fusese însă iertat, nu aveai ce să-i faci. Prostia nu e contagioasă, are o puritate și o nevinovăție pe care nu le pot descrie, mediocritatea însă vine cu un alai de fapte făcute cu „rațiune”, încât descalifică mai mult decât prima, expresia cap pătrat s-ar potrivi de ambele părți, pentru că pe niciunul nu-l poți scoate din ceea ce este, limitați fiind de pereții prostiei sau mediocrității. Dar, mediocritatea e bună și ea, salvează. Degeaba unii îi repetau colegului Gabriel: Nu mai face rău, oprește-te, el a doua zi făcea la fel. Diferența e că el nu uita, el se hrănea, se distra. Până când distracția asta l-a dus în propria groapă a leilor de unde el azi strigă după ajutor, dar nimeni nu se uită la el, putrezește în micimea lui, propria meschinăria mănâncă din el.

Ceea ce mi se părea că va fi marea hoinăreală și mare curățenie nu au fost în niciun fel, în realitate am fost atât de ocupată încât, îmi amintesc că am uitat să mă duc la o întâlnire, evident online cu un grup de lucru, unde veneau niște „personalități”, după o oră, noroc, primesc mesaj: ce faci, ai confirmat… nu m-a întrebat nimeni de ce am intrat după o oră, pe semne că vorbiseră, fiecare își ținuse discursul și asta fusese cel mai important, să se audă, să se vadă, oricum cam același spectacol, dacă datul din mâini fusese bifat totul era e perfect. M-am simțit foarte bine că toți erau relaxați fără să-mi fi remarcat careva marea lipsă. Cum oare ar fi fost în realitate, să deschid ușa după o oră, toate capetele s-ar fi întors spre mine… Am prins partea de final când rămăseseră doar fetele și vorbeau de coafor, cum se descurcă în izolare: Ce stupizenie frate, exact așa mi-am zis la final… Și cât m-aș controla, acest peiorativ, frate, îl folosesc numai când mă enervez sau mai bine zis când rămân suspendată în aer, de pildă acum colegele mele vorbeau de modele și tarife pentru terminațiile osoase ale mâinilor, o preocupare care m-a lăsat mută, și deodată memoria îmi face un salt în peșteră unde văd oameni care se uită la copiii cum dorm înveliți în blănuri de urs și asta m-a liniștit. Nu știu care erau preocupările femeilor de atunci, dar cu siguranță dacă se ocupau de unghii nu mai eram azi aici. Deodată aud: Carmen ai fost la salon de când ești în izolare? Aaa, nu, nu mă duceam nici înainte, îmi fac unghiile singură și la fel, mă spăl singură pe cap. Am auzit apoi un zumzet de întrebări, cum oare reușeam să mă spăl singură pe cap, după care am fost nevoită să fac apel la scuza pe care o depistasem de mult timp că o foloseau și alții: Scuze nu am conexiunea prea bună, nu mai aud, revin! Evident conexiunea la internet, cât de fapt era vorba de altfel de conexiune. Dacă rămâneam discuția devenea contagioasă, trebuia să răspund pe placul lor. Am închis laptopul cu gândul că sunt mediocră folosind fără nicio jenă scuza lor, și mai ales prin fața ochilor cineva invizibil trecea cu pancarta: Mediocritatea se ia, și mi-am amintit de mama: Într-o vară eram cu ea la magazinul de la țară și am auzit-o folosind cuvântul mâinili, și eu zic în treacăt, mâinile, și mama se întoarce spre mine, eee, cum să nu știu, dar mi-e jenă, cum să vorbesc cu oamenii așa, să spun mâinile… Nu se poate, ce ar zice de mine. Iată cum mama deja era infectată de ani buni … Eu nu te-am auzit când eram mică vorbind ca acum, îi reproșam pe un ton cald, da, spune ea, nu vorbeam cu voi așa, să nu se ia. Exact așa a zis: Să nu se ia.

A te loga zi de zi pe FB e ca și cum ai face naveta și te-ai urca într-un camion imens, de marfă, nu știi niciodată ce transportă, dar cabina e frumoasă, plină de danteluțe, iconițe, floricele din plastic, fotografii, ești ocupat să te uiți, să descoperi, uneori mai zgâlțâie dar nu e de speriat, deși îi spui șoferului destinația sigur ajungi în altă parte, iar asta deja e răpire.

Am fost duși de mână cu zăhărelul încet, încet spre aceste trenuri virtuale ale groazei. Nu avem niciun efect asupra realității, între noi și ea este un geam antiglonț fabricat chiar de mâinile noastre, de frica noastră, acum suntem închiși și nu putem decât privi. Să nu ne mire dacă mâine vom auzi la radio: azi sunt explozii solare, trageți draperiile. Întotdeauna ne e frică de lucrurile nevăzute, de fantome, viruși, de raze ucigătoare. Am început deja să tragem fire din stomac să ne facem sicrie. Toate drumurile sunt închise sau nepracticabile, și nu mă refer la autostrăzi ci la rutele spre viitor, aveam însă refugii pietonale – rețelele de socializare, unde putem face o oprire să mâncăm un sandviș, să mergem la toaletă sau alte chestii primare care sunt pe prima treaptă a piramidei. Aici trebuie să stăm. Și vom sta păcăliți de beculețe și floricele, de tot felul de minunății. Au ajuns să-mi placă nimicurile, fleacurile, bârfele, aici am fost dislocată, încet, încet, mânată de la spate, tocmai pentru că mediocritatea se ia.

(sursa foto: psychologytoday.com)