Nicolae ManolescuNicolae Manolescu
15.01.2016

Dosar nr. 195342

Daniel Cristea-Enache: E o informație foarte prețioasă aceea că ați început să vă citiți dosarul de Securitate. De ce atît de tîrziu? V-a amuzat, poate, „curajul” postrevoluționar al unor „disidenți” autohtoni despre a căror disidență au vorbit numai ei? Ori v-a fost teamă de ce veți fi descoperit în cuprinsul lui (delațiuni ale unor prieteni, colegi, oameni apropiați)?

Nicolae Manolescu: Nu mi-am văzut dosarul pînă acum, fiindcă n-am avut timp să-l cer. A existat, sigur, și teama de a nu descoperi în el lucruri pe care e mai bine să nu le știu. Citisem cîteva cărți consacrate dosarelor, din păcate, puține interesante cu adevărat, și mă cam dumirisem cu privire la ce puteam afla. Cînd m-am întors definitiv în țară, după nouă ani petrecuți la Paris, mi-am spus că a venit timpul să văd cu ochii mei ce a înregistrat Securitatea în rapoartele ei despre persoana mea. Nu turnătorii eventuali mă preocupau (probabil că mulți nici nu mai trăiesc), ci imaginea pe care o lasă despre noi înșine o supraveghere continuă, în timpul căreia viața noastră cotidiană e pusă sub lupă. Nu m-am înșelat. Deși n-am parcurs deocamdată decît o treime din dosar, am descoperit în el un fel de jurnal consemnînd tot ce mi s-a întîmplat într-o anumită perioadă, indiferent de inexactități, mai mult sau mai puțin tendențioase, lucruri de care uitasem cu desăvîrșire sau pe care nu le știusem. Cine mi le-ar fi putut reaminti? Faptul că ceea ce discutam data trecută despre prima mea plecare în străinătate se leagă de ceea ce tocmai citisem în dosar m-a făcut să aduc vorba de el.

Iată: RSR Consiliul Securității Statului, Direcția ISMB. Serviciul 3. Secția 0. Biroul 2. Dosar nr. 195342. Mapa de lucru 425 privind pe Marin Nicolae „Filologul” iar la altă pagină Mapa de lucru 2477 privind pe „Filologul”, Manolescu Apolzan Nicolae, 27 11 1939, F.I. 195342. Volumul 1 cuprinde perioada 9 11 1967- 31 03 1971, 260 de file (re)numerotate, cu precizarea la închidere: „persoana rămîne în evidența generală CSS” și cu semnătura Căpitan (indescifrabil). Dosarul a fost deschis, ca majoritatea, din ce voi afla mai tîrziu, îndată după întoarcerea mea din călătoria în RFG, unde fusesem invitat de Universitatea din Freiburg im Breisgau, împreună cu Marin Sorescu și Ion (încă) Alexandru, la o bursă de trei săptămîni, și în Franța, unde făcusem un salt, profitînd de ocazie. Nu știam la plecare că invitația i se datora lui Paul Miron, profesor la Freiburg, la Catedra de Romanistică a lui Hugo Friedrich. USR ne obținuse fără nici o greutate viza și ne dăduse (ce vremuri!) o diurnă consistentă de aproape 900 de mărci vestgermane de cap.

E neîndoielnic că Securitatea habar n-avusese înainte de existența mea. Iar, de ce și pe ce cale, aflase de călătorie, pot doar să bănuiesc. Pe 08.11.1967, îmi fusese interceptată o epistolă pe care i-o adresasem lui Paul Miron la revenirea în țară, într-un gest de elementară politețe, despre care n-aveam idee cît mă va costa. O regăsesc în dosar. Moment în care, doar o zi mai tîrziu, pe 09. 11.1967, Direcția Regională Ploiești (denumirile se vor schimba deseori) a Securității Statului solicită prin adresa 200/204350 Serviciului Raional Câmpina să informeze „cum este cunoscut în evidența dv. Manolescu Nicolae din str. Mărășești nr. 34 și (despre) relațiile acestuia cu fugarul Miron Pavel (sic!) din RFG, 78 Freiburg 1, Br.(sic!), Rohrgraben 7”. Sînt la început mai multe astfel de adrese schimbate de diferitele organe locale și centrale ale Securității, care încercau să afle cît mai multe despre mine. Și, trebuie să spun, pline de informații greșite, privind numele, adresele, motivele călătoriei în străinătate, persoanele întîlnite acolo și așa mai departe.

Am menționat deja faptul că cele mai multe informații sînt supoziții bazate pe prejudecăți ideologice. A avea cea mai simplă legătură cu un străin sau cu un „transfug”, cum erau numiți românii stabiliți în străinătate, îi conducea pe securiști la concluzia că e vorba de trădare și, încă, în folosul unor „legionari”. Fișierul Securității era nu numai vraiște, dar și fundamental viciat. Cu toate acestea, necunoscutul de pînă mai ieri care fusesem va fi treptat prins într-o plasă tot mai strînsă de informații referitoare la ce face, la familie, socrii inclusiv, la care încă locuia, la viața profesională, la prietenii cu care corespondează (o scrisoare interceptată îl avea ca destinatar pe Adrian Marino și ea datează din 7.11.1967, alta către Virgil Ierunca din 24.10.1967, alta către Horia Stamatu din 27.10.1967, „trei zile după întoarcerea noastră”, deși dosarul va fi oficial deschis abia peste două săptămîni) și, bineînțeles, la toți cei pe care-i cunoscuse în călătorie. Multe dintre scrisori sînt în copie, dar sînt și unele în original. Bănuiesc că acestea din urmă n-au ajuns niciodată la destinație. Nu mă ascundeam, dovadă că lui Ion Cușa îi scriam de pe adresa revistei „Contemporanul”, al cărei antet figurează pe plic. Dacă supravegherea corespondenței încetează pe 28.12.1968, conform unui Referat al Biroului Câmpina, notele informative continuă să curgă, lor adăugîndu-li-se denunțurile provenite de la informatorii recrutați de Securitate. Aceste note întregesc tabloul de aproximații și erori. Totul este după ureche. Și nu neapărat de rău. Notele sînt, mai degrabă, stupide. Sînt curios să văd ce va urma, cînd voi deveni cu adevărat persoană publică. Pînă una, alta, nici măcar n-am cerut deconspirarea informatorilor, majoritatea câmpineni, foști colegi și profesori ai primei mele soții sau apropiați ai socrilor mei (jucau bridge împreună!). În treacăt fie zis, am aflat despre aceștia din urmă, intelectuali, amîndoi, care se bucurau de respect în oraș, o grămadă de lucruri despre care n-aveam nici cea mai mică idee. Cîte or fi exacte, nu știu, și nici cine mi-ar putea spune. Deocamdată, atît. Vom citi și vom vedea.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr